Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Însemnări

        de Eugen Negrici

4 noiembrie 1978

Cenaclul Macedonski (oblăduit de Marin Sorescu). Poeta Ioana Dinulescu, gravidă în stadiu avansat, ignorând reguli şi tabuuri, denunţând tagma poeţilor de partid, spunând orice, înjurând oricât (şi fără precauţie…), fără ca vreunul din cei de faţ㠖 între care şi oamenii puterii – s-o privească, s-o mai privească, cu ostilitate ca altădată.

O libertate incontrolabilă, un curaj uimitor şi de invidiat. Maria câştiga, cum s-ar zice, statutul intangibil al Fecioarei. Devenea de neatins fiindcă, purtându-şi pruncul, părea vulnerabilă.

Libertatea pe care ţi-o dă condiţia unei fatalităţi: nebunii, bolnavii, gravidele, muribunzii; în genere, mai ales femeile şi slăbiciunea.

Ieşirea de sub autoritatea puterii şi deci de sub timpul istoric pe care ţi-o înlesnesc prostia, slăbiciunea, alienarea şi tot ce sugerează, într-un fel sau altul, iresponsabilitatea.

De meditat la puterea nevolniciei, la nevolnicia puterii şi, fireşte, la căile libertăţii.

6 noiembrie 1978

De ce îl stimez pe Sorescu? Fiindcă se plictiseşte abrupt, chiar mai repede decât mine.

De ce îl iubesc? Fiindcă îi percep nesiguranţa şi umilinţa urcând din aceleaşi izvoare cu ale mele. La el, fireşte, mai bine camuflate, disimulate, sublimate în literatură şi greu de sesizat, din pricina succeselor şi a notorietăţii.

*

Gorgias: „Nu există nimic: chiar de ar exista, nu am putea cunoaşte; chiar de am putea cunoaşte, nu am putea exprima.”

*

Expr. inv.: „L-am lovit, într-adevăr, pe soţul meu, dar cu aparatul de radio, nu cu cuţitul.” (Carnetul grefierului, 1978, Timiş)

*

noiembrie 1978

Nu-i uşor să fii azi scriitor român, să aparţii, aşadar, unei literaturi periferice şi pe deasupra îngrădită de cenzură.

Să vrei cu toată fiinţa ta de marginal să performezi, să fii în rândul lumii, să scrii ca pe alte meridiane şi să fii constrâns să respecţi coduri şi tabuuri loco.

Să vrei să te perfecţionezi, perfecţionându-ţi în acelaşi timp, cu un consum enorm de energie creatoare, funcţiile de supraveghere.

Formula „limbaj pedepsit” e cum nu se poate mai potrivită scrisului românesc: obstacole majore în faţa unui elan de expresie major.

*

Gide: Jurnal, 1918, luni, 7 ianuarie:

„Principala dificultate vine din aceea că fraza mea totdeauna mai curând sugerează decât afirmă şi practică insinuarea – ceea ce limba engleză respinge oarecum, pentru că e mai directă decât franceza. Mi s-a părut mereu că, în scrierile mele, gândirea contează mai puţin decât mişcarea gândirii: the gait.”

*

Fiinţa Poeziei care, cu fiecare lectură, mai face un pas spre moarte şi care îşi conţine astfel ironia propriului destin.

*

În situaţia noastră istorică, în condiţiile date, în absenţa sau în imposibilitatea biruinţei spiritului, orice eşec al materiei oarbe, orice clătinare a simbolurilor atotputerniciei materiei oarbe, e azi o victorie.

13 noiembrie 1978

Ceva fundamental îl separă pe Platon de majoritatea teoreticienilor fenomenului artistic de dinainte şi de după el. Dacă aceştia se mulţumesc să-şi tragă deducţiile din practica artistică a predecesorilor şi a contemporanilor, Platon se ocupă de viitor. El dispune şi indică, într-un cuvânt, prescrie.

Complementum: iulie 2002

Faptul n-a fost luat în serios, n-a fost perceput cu antipatie şi n-a produs urmări, căci era în joc prestigiul colosal al autorului.

Regimurile totalitare ale secolului XX au schimbat brutal dispoziţia noastră în legătură cu tot ceea ce ţine de acest soi de îndrumare.

A prescrie a căpătat o conotaţie macabră şi a făcut din Platon primul ideolog literar, întemeietorul ideologiei literare.

Dar n-a fost de ajuns. Mai mult, ni s-a părut, de la o vreme, hidoasă însăşi ambiţia prestigioşilor întemeietori de sisteme filozofice de a înghesui viaţa în încăperile suprapuse ale demonstraţiei lor.

Acest mod de a concepe filozofia a fost perceput ca o cale a înstrăinării, în timp ce arta – reprezentând acum reversul, adică libertatea – merita întreaga noastră bunăvoinţă.

Aş zice, uitându-mă în jur, că mai ales epocile guvernate de un sistem filozofic activează sensul eliberator al artei.

15 noiembrie 1978

În anii ’60, cenzorii, culturnicii, agit-propul acţionau fără complexe, executând prompt ordinele, stabilind limite şi obligându-i pe artişti să le respecte ostăşeşte, să se încoloneze fără crâcnire. Astăzi, în orice măsură, oricât de severă, pe care se hotărăsc să o ia, se simte stânjeneala, iar sabia care se roteşte ameninţător peste capetele noastre are o sclipire potolită, mătăsoasă, nehotărâtă.

Datorăm acestei stinghereli, acestei sclipiri vlăguite, tot ce s-a publicat mai de soi în ultimii ani.

16 noiembrie 1978

Mă întrebam acum ceva timp de ce mă atrag textele confuze, neglijente, neîngrijite, şleampete, dezordonate, neisprăvite etc.

Pentru că, iată, ele includ, fără voie, ideea de nedesăvârşire.

Or, nedesăvârşirea provoacă spiritul.

Ca şi Calder în sculptură, Michel Butor practică, în chip voluntar, nedesăvârşirea, mimându-şi propria dispariţie, absenţa care lasă locul… Dar la câte nu lasă!

17 noiembrie 1978

Cronica lui Manolescu despre ultimul volum de poezii al lui N. Stănescu: severă, respingând orice compromis cu imaginea sacralizată a poetului.

Aparent o probă impresionantă de atitudine critică exemplară, necruţătoare faţă de orice derogare de la valoare, de la oricine ar veni…

În realitate, cartea nu e inferioară celorlalte (publicate după 1965). Dar, între piesele de acum şi cele de acum un deceniu, să zicem, care au strălucit şi şocat în climatul de atunci, s-a tradus enorm, s-au tipărit sute de volume, au ieşit la rampă alţi poeţi importanţi, cu modalităţi neaşteptate şi stiluri noi. Orizontul de aşteptări s-a schimbat pe neştiute, ca şi gustul.

Dacă ar fi fost un interpret, un gânditor-interpret al limbajului poeziei conştient de dinamica valorii şi de procesualitatea receptării, ar fi trebuit să prevadă simptomul de oboseală, să-l înţeleagă ca fatalitate a perimării.

N. M. e prea grăbit şi prea sigur pe ce reprezintă, pe ce portret al lui mizează ca să ia în seamă astfel de amănunte.

El trebuie să fie senzorul incomparabil al stării poeziei şi să se profileze, în conştiinţa noastră, drept singurul critic care îşi poate permite să se delimiteze nu numai de opinia generală, ori de poezia prietenilor, ci şi de el însuşi.

Şi, la urma urmelor, era atât de greu de înţeles că poezia lui N. Stănescu, prin însuşi modul construirii ei, este, de câţiva ani buni, o experienţă închisă?

© 2007 Revista Ramuri