| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cătălina CadinoiuAntimemorie Dorm bine pe moartea voastră şi numai soarele de primăvară, mai intens decât memoria, îmi aruncă lumina în ochi de parcă acolo s-ar afla careva scufundat în întuneric şi singura fereastră sunt eu cea care-şi ţine uşile cu dinţii. Încă nu am trăit acea dimineaţă în care, datorită vouă, să mă trezesc cu un simţ special pentru iertare. Dacă s-ar întâmpla, atunci aş deveni sora mai mică a lui Dumnezeu, atunci aş veni pe pământul vostru şi aş creşte o floare. Atât mi-aţi lăsat scris pe ape normale: într-o zi a plesnit o scoarţă de copac şi m-a azvârlit ca pe o rană bătrână. Îmi sunt şi altceva decât un prieten din copilărie cu greu recunoscut? Un prieten cu ochi de paie întorşi spre foc. Lacul albastru când acea vreme incertă este o crăpătură într-o icoană din care viaţa mea nu lasă sfinţii să fugă îmi caut minutul potrivit să mă aşez printre lucruri să le îmbrăţişez cu alt timp şi degetele mele să fie binevenite în forma lor cu prospeţime de mugur. Este o prietenie aparte această întâlnire cu noua viziune a conţinuturilor şi doar atunci când corpul meu devine ceasul lor ele îmi doresc pentru o secundă moartea. Cum s-ar spune, o secundă de iubire. Las totul în urmă ca să pot strânge un viitor orfan între aripi, orizont înflorit sub poduri dezamăgite, şi doar ceva fin ca o zăpadă proaspătă îmi aminteşte că încă mai am vârsta albastră a ferestrelor lui Chagall. Anul de liliac Voi trăi de azi înainte ca şi cum fericirea mea va cădea la fiecare ploaie, templu de funigei pe care l-au construit mângâierile puse deoparte din mâinile mele. Voi trăi de azi înainte cu siguranţa că lătratul câinelui va da mereu rouă şi oamenii îmi ies înainte după ce au dormit noapte de noapte în tufe de liliac. Despre cei care te iubesc deşi m-au adormit atunci în frunze de brusture am simţit mirosul crengilor de măslin, mi-au zis apoi că sunt pentru o haină verde în care mă vor îmbrăca din cap până-n picioare. Deşi m-am trezit în mirosul crengilor de măslin purtam pe corp o haină din frunze de brusture cusută direct pe piele şi în rănile mele ei căutau semne în care să descifreze un viitor fericit. Sunt ani de când încerc să alunec din iubirea lor undeva la adăpostul gleznelor, să fiu un inel căzut la picioarele mulţimilor voioase ale lui Teniers. Stăpânul atitudinii Mi-a lipsit ipocrizia ta de rege lângă ipocrizia mea blajină, îmi lipseai doar tu pe acest liman al diavolului, al jocului şi al fericirii. Împreună îi vom smulge dintre pietre şi îi vom face flori de mare. Ar trebui să-i ducem spre miezul nopţii unde o lupoaică îi va găsi şi-i va creşte. Le vreau mirosul conştiinţelor, să intru în mocirla în care se scaldă sub pretextul vindecării. Îţi aminteşti răcoarea noroiului pe genunchi? Este supremul omenesc, un cutremur şi o plăcere. Odată primiţi, vom ţine pe umeri aceste trofee plângând cu apă murdară. Noi suntem corabia care poartă în larg nebunii. Sărutul pe gură uneori te simt ca pe un hoţ de buzunare atât de prezent încât îmi vine să-ţi spun trup în această lume a vieţii în care ştiu sigur doar eu sunt trup, corpule dragă. Trebuie să ţinem jocul viu. Te voi respinge cu braţe parfumate şi îmi voi rezerva cea mai mare plăcere să-ţi sărut mâna ca să te înjosesc, apoi o să te sărut pe gură ca să te vindec. Sunt lângă tine. Paşii mei îţi aduc foame, frig şi lacrimi. Sunt fiara ta favorită. O să mi te-apropii într-o zi, acolo unde tăcerea ne mestecă şi la sfârşit nu se mai distinge între noi şi pelatele de şoareci. Acea piatră pe care o încălzesc pentru tine vrea un singur răspuns. Deci, spune! Pe cine iubeşti cel mai mult, pe mine sau pe Dumnezeu? Vinovaţii M-au împins cu furie, ai fi spus că le-am furat un vis frumos. Nu voi mai săpa în genunchii mei fântâni care să vă ţină în viaţă. Nu mai sunt în mine întinderi pe care animalele voastre să întreacă în viteză iluziile mele. S-au stins sau se sting încet. În vieţile lor, aproape sfârşite, m-am împotmolit şi caut viaţa mea de care să mă prind. Îi las în urmă, nu le mai văd ochii, nu-i mai aud strigând că sunt o lebădă care şi-a dat aripile pe blana unui câine. Drumul mătăsii s-a oprit în tine destinul lor, s-a oprit libertatea care i-a înflorit în atâtea cuvinte, iar ele vin în pumnii tăi închişi şi plâng singure acolo. Se întâmplă. Vă primesc şi numele voastre sunt apoi plecări fără întoarceri. Dar nu-i nimic, am atâtea gări în inimă. Nu este un sfârşit faptul că nu aţi ales sufletul meu să fie locul vostru de împăiat păsări. Pe tine te voi ocroti. Îi voi ţine departe de tine pe cei pierduţi, să nu-şi sape adăpost în carnea ta înecaţii pe care nu i-a vrut nicio mare. Eu nu este un dans de noapte eu nu mai ştiu nimic despre umbra mea este numai umbra lor, numai ritmul lor şi eu îl urmez cuminte fără să ştiu ce se naşte pe umerii mei. La sfârşit cobor misterul şi primesc o casă pentru păsări. Mi s-a spus mereu că nu ştiu să-mi duc crucea deşi eu port dintotdeauna o colivie. |