Ioan Petrovici: subversiunea unei idei

(125 de ani de la naºterea lui Ioan Petrovici)

Cu ani în urmã, la un colocviu internaþional de la Institutul Maghiar din Paris, punctul de plecare al unui volum colectiv de aproape 700 de pagini, Mythes et symboles politiques en Europe centrale (PUF, 2002), un specialist în sociologie, care cunoºtea puþin România, mã întreba, într-o pauzã, care sunt domeniile mele de interes în filosofie. Interlocutorul meu a zâmbit când a aflat cã printre aceste domenii se aflã ºi istoria filosofiei. Ça c’est une maladie roumaine, a exclamat el, mai în glumã, mai serios. Eram, într-un fel, pus în dificultate. Dincolo de actualizarea discursului filosofic ºi a regândirii istoriei filosofiei, dincolo de „evadãrile” noastre  în diverse spaþii mai mult sau mai puþin utopice ale gândirii postmoderne, era clar cã Hegel era un þãrm prea îndepãrtat în problema înþelegerii istoriei filosofiei ca filosofie, într-o lume ale cãrei sociologii n-au nevoie de nici un fel de „istorie”, cu atât mai puþin de „metafizicã”.

Pe de altã parte, problema sincronizãrii culturii româneºti, ajunsã obsesie naþionalã la începutul secolului trecut, e de mare actualitate ºi azi, dupã cele aproape cinci decenii de relativã izolare. Generaþia interbelicã a reuºit, la distanþã de mai bine de o jumãtate de secol de iniþiere în gândirea occidentalã. Dacã Petrovici a reuºit? Poate cã nu. N-a scris „sistemul”. Pe atunci obsesia sistemului trimitea încã la tradiþiile metafizice. Ioan Petrovici era mai aproape de Titu Maiorescu decât de Emil Cioran. Se formase ca occidental în primul deceniu al secolului XX, când ecoul marilor discursuri se mai auzea încã, dar ºi vocea marilor angoase ce anunþau crizele de identitate ale omului european. Dupã al doilea rãzboi, sub istoria cea nouã, care venise peste el cu „sistemul” ei cu tot, ideea filosofului Petrovici n-a reuºit sã se mai obiectiveze. Cu toate acestea, noi n-avem dreptul s-o trecem în uitare. În fond, orice idee este o provocare. La aceastã „provocare” meritã sã meditãm.

Într-o comunicare þinutã în 1933 la Academia Francezã, L’Idée de Néant, cu un anumit ecou în Occident, Ioan Petrovici scotea din „agonie” neantul. Dupã Hegel, puþini îi mai acordaserã atenþie. Printre ei, mult mai târziu, Sartre, care intrase deja cu el într-un alt registru. S-ar putea obiecta cã Petrovici aparþinea unui model de gândire care îºi epuizase conþinutul odatã cu „moartea lui Dumnezeu”. În parte, e adevãrat. Dar ideile nu mor, eventual se retrag pentru o vreme. Dacã pentru Sartre „existenþa precede esenþa”, înþelegând prin existenþã fiinþa umanã, pentru Petrovici, existenþa în genere este precedatã de neant, ca în vechile metafizici. Neantul este trancendentul creator de existenþã fãrã sã fie la rândul lui creat. Numit ºi substanþã trancendentã de filosoful român, neantul se manifestã prin existenþã. Aceastã ambiguitate ontologicã, trancendent al existenþei ºi totodatã imanent prin manifestãrile sale ca existenþã, trimite la Hegel. Deºi opus existenþei în ordine ontologicã, neantul nu se aflã în raport de contradicþie, ci de contrarietate cu existenþa. Ceea ce este contradictoriu în planul gândirii este contradictoriu ºi în plan ontologic. Or contrarietatea nu  presupune un raport de excludere absolutã.

Parmenidian prin intuiþia primã a separãrii dintre metafizic ºi fizic ºi platonician mai apoi prin înþelegerea nefiinþei ca neant pozitiv, Ioan Petrovici pare sã nu aducã ceva nou în afarã de câteva concepte resemnificate. Cu toate acestea, ele anticipeazã câteva scenarii metafizice de actualitate care vin chiar din interiorul ºtiinþelor. Cu câteva decenii în urmã, mecanica cuanticã lansa provocãri filosofice, chiar ºi printre fizicieni, cu privire la nivelul de realitate subcuantic, diferit de cel cuantic. În 1985, David Bohm susþinea cã nu numai materia, ci ºi spiritul sunt produsul aceleiaºi ordini profunde, ordine diferitã de legile existenþei obiºnuite. Dincolo de cercetãrile din domeniul fizicii cuantice, remarcãm nevoia de intuiþii sau de proiecþii „metafizice” ale fizicienilor. Ce-i determinã sã gândeascã la un moment dat cu aceste „supoziþii”? Nu e straniu cã mintea umanã are tendinþa sã treacã întodeauna dincolo de ea însãºi? De ce presupune D. Bohm un subnivel cuantic cu legi diferite de cele cuantice?  Pânã unde e vorba de fizicã ºi unde începe „metafizica”?  Mai e valabilã celebra formulã din secolul XIX: fizicã, teme-te de metafizicã? Existã cu certitudine un vector al gândirii a cãrui descoperire este cunoºtinþa, dar existã ºi o tendinþã de a transcende nu numai ceea ce existã în ordinea realitãþii, ci ºi cunoaºterea de la un moment dat. De aici  ºi ideea cã nicio ºtiinþã nu este practicatã numai pentru ea însãºi.

Putem sã intrãm în dialog cu logosul fãrã cãutarea unui universal? Dincolo de logicisme, de deconstructivisme sau de profeþii ale morþii sensului, existã o tendinþã generalã a gândirii de a cãuta un fundament prim. Dacã nu e prea mult sã presupunem, cu D. Bohm, cã existã o adecvare între structura profundã a materiei ºi structura profundã a inteligenþei, n-ar fi poate prea mult sã înþelegem, în manierã parmemidianã, cã existã o adecvare între tendinþa „metafizicã” a gândirii ºi transcendent. Puþin are importanþã cum logosul concepe la un moment dat transcendenþa. Mai important este cã el cautã întotdeauna ceva dincolo de el. Cu alte cuvinte, tendinþa minþii „sãnãtoase”, dupã o expresie a lui Hegel, este de a gândi, la limitã, un sens al cunoºtinþei care trece dincolo de cunoºtinþa ca atare. Acest sens transcendent poate fi „realitatea profundã” a mecanicii subcuantice, „energia” lui ªtefan Lupaºcu sau „neantul” lui Ioan Petrovici. Riscând sã devenim mistici, întrebarea este, dacã tendinþa metafizicã a gândirii nu este chiar ea creaþia transcendenþei, în sensul în care Hegel, înþelegea obiectivarea superioarã a spiritului absolut? Ceea ce ar face-o, de alfel, interesatã, „metafizic”, de originea sa. În acest sens,  tendinþa cãtre transcendenþã a gândirii ºi-ar avea originea chiar în constituþia ei originarã. Astfel, orice cunoaºtere, heideggerian vorbind, s-ar afla deja în deschiderea unei prealabile gãsiri, inclusiv cunoaºterea „metafizicã” – aproximare conceptualã a transcendenþei.

Anti-metafizicii noºtri, în epoca lui Derrida sau Rorty, vor lua poate în râs „neantul” lui Petrovici,  cu sau fãrã sistemul lui filosofic, sau îl vor lãsa sã rãtãceascã pe undeva, ca pe bãtrânul rege Lear, fãrã regat ºi coroanã. E imprudent sã laºi însã o idee, cu istoria ei cu tot, sã rãtãceascã în cetatea gândirii. Ar putea povesti într-o zi tinerilor, precum altãdatã Socrate, aventurile ei metafizice, ºi ar deveni subversivã. Pentru cã „neantul” este o noþiune subversivã pentru o gândire care crede cã s-a eliberat de metafizicã. O subversiune care ne face sã ne amintim cã istoria filosofiei nu este simplã „istorie” ci, parafrazându-l pe Hegel, chiar devenirea gândirii spre ea însãºi.