Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Tragismul şi efectul de contrast

        e Gabriela Rusu-Păsărin

Distins cu cel mai prestigios premiu literar chinez în anul 2009, romanul Broaşte al scriitorului Mo Yan dezvoltă o arhitectură narativă susţinută de un tragism cu efecte de contrast. Mo Yan este un scriitor prolific, a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane şi a obţinut Premiul Nobel pentru literatură în anul 2012. Este al doilea chinez care obţine acest prestigios premiu, primul a fost Gao Xianjian, Mo Yan este însă cel ce trăieşte în China, martor al evoluţiei unei lumi marcate de Revoluţia Culturală şi de transformările mentalităţilor datorate unei dinamici sociale puternic amprentate de politica de control a natalităţii.

Titlul cărţii şi pseudonimul autorului sunt primele repere ale deschiderii naraţiunii spre enigmatic şi totuşi cunoscut. Titlul este un joc de cuvinte cu trimitere şi la ”antipaticul amfibian”, şi la copii. Cele două decodări se vor conjuga şi vor alterna planurile referenţiale. Pseudonimul autorului semnific㠔Nu vorbi”, numele real fiind Guan Moye. Este o evidentă trimitere la o politică puternic contestată, cea a controlului natalităţii. Ceea ce conferă scriiturii un tonus contaminant de reacţie emoţională şi de reflecţie în acelaşi timp este succedarea poveştilor de viaţă circumscrise unui tragism generat de mizerie şi foamete. Fără a deveni patetic, nici măcar implicat emoţional, cu toate că a trăit acele timpuri (avea 12 ani, în timplul Revoluţiei culturale, când a fost nevoit să părăsească şcoala şi să lucreze la câmp şi apoi într-o fabrică de bumbac), Mo Yan scrie echilibrat, pare chiar detaşat de povestirile care şochează uneori prin scenele naturaliste, prin imaginile terifiante şi chiar numai prin sugerarea tragismului unor destine.

Structură narativă în aparenţă fluentă, crochiuri de povestiri în ramă, o proiecţie de perspectivă în adâncime, romanul Broaşte este conceput ca o succesiune de cinci scrisori trimise unui scriitor japonez, ultimul capitol fiind scris sub forma unei piese de teatru. Este o arhitectură îndelung cizelată (Mo Yan a lucrat timp de un deceniu la câteva variante ale romanului), realul şi imaginarul sunt alternanţele unei lumi la graniţa verosimilului.

Poveştile de viaţă sunt scrise în maniera documentarului, sunt secvenţe ce se completează pentru a contura un destin tragic în esenţa sa, destinul mătuşii Wan Inimă, medic ginecolog, care trăieşte drama personală, a neîmplinirii iubirii pentru aviatorul care trădează regimul (moment în care şi ea devene un personaj proscris) şi drama Comunei populare, care suportă tranformările regimului şi politica de natalitate. Ceea ce conturează procesul dramatic este succesiunea evenimentelor, într-un tempo care nu agasează (chiar pare că se instalează relaxarea şi detaşarea de text) şi gradul efectelor de contrast. Ceea ce susţine tensiunea discursului este caracterul subit al intervenţiei unor noi secvenţe narative, care completează tabloul unei lumi sub teroarea regimului şi sub spectrul mizeriei. Efectele de contrast sunt generate de pregătirea amănunţită a declanşării unei intrigi generând o prolixitate în reprezentarea procesului tragic. Tragicul de tip rapid solicită în construcţia narativă comprimarea pronunţată a contrastelor, în timp ce tragicul de tip mediator solicită contraste atenuate. Mo Yan este adeptul tragicului mediator bazat pe contraste atenuate, poveştile de viaţă vin şi dispar, rămân detalii care însumate vor contura destinul câtorva personaje.

Wan-picior, ”iar ca nume de lapte Fuguţă”, personajul narator este receptacolul unei lumi care se zbate între sărăcie şi păstrarea demnităţii. Este copilul care creşte o dată cu această lume, asistă la schimbările sociale, la filmul propriei familii şi al grupului de referinţă. Mo Yan a fost perceput de o parte a criticii ca fiind fidel regimului comunist. Personajul narator, Fuguţă, este construit prin apartenenţa la un referenţial contestat, însă la antipod, se încearcă motivarea neaderenţei la un regim totalitar: ”La începutul revoluţiei, voisem să mă înscriu şi eu în Garda Roşie, dar Xiao-Buză de jos nu mă primise. Spunea că-s dârlăul profesorului Chen, un element de dreapta rău până-n măduva oaselor; mai zicea că şi tatăl mătuşii fusese un trădător al patriei, un fals erou, iar mătuşa mea o spioană a Guomindangului, logodnica unui dezertor, concubina unuia care o luase pe calea capitalismului”.

Personajul principal, mătuşa Wan-Inimă, rezumă persuasiv drama intelectualităţii în procesul Revoluţiei culturale din China, este cea care se implică în politica partidului comunist de contracepţie. Destinul său, cu lumini şi umbre, între deznădejdea generată de o iubire trădată şi bucuria aducerii pe lume a copiilor, eşuează printr-un tragism resimţit prin contrastele plasate în regimul amintirii (acţiuni în slujba comunităţii) şi cele despre susţinerea politicii de natalitate, o malformare a mentalităţilor şi tradiţiilor. La vârsta privirii evaluative a unei vieţii trăite la tensiunea emoţională a gesturilor care determină vieţi şi morţi, Wan-Inimă va fi bântuită de imaginea copiilor nenăscuţi datorită avorturilor pe care chiar ea le-a impus. Materializarea acestor obsesii sub forma unor păpuşi de lut (sugerându-se caducitatea vieţii şi perisabilitatea în faţa tăvălugului vremii, în dublă accepţiune) oferă o imagine care persistă ca fiind definitorie la finalul lecturii. Din perspectivă antropologică, romanul Broaşte poate fi suport de analiză pentru analiza satului afectat în stratul cel mai conservator al culturii tradiţionale confucianiste.

















© 2007 Revista Ramuri