Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








A cîrpi visul cu alte visuri (1)

        de Gheorghe Grigurcu

„De Sfîntul Anton din Padova, atît de îndrăgit de catolici, multora le place a grăi cu mare condescendenţă, de nu şi cu ironie. Sfîntul care-ţi găseşte cheile pierdute şi căţelul rătăcit! Cîtă orbire şi pripită răutate în acest fel de a judeca! Teologii catolici precizează că Sf. Anton nu vine în ajutorul celor care au pierdut diferite obiecte, ci în al acelora care şi-au pierdut credinţa, virtutea, nădejdea… Nu zic ba, însă nu mă sfiesc să-l admir pe Sf. Anton din Padova şi ca ocrotitor al oamenilor umili, necăjiţi şi ca sprijin întru găsirea unor lucruri care în anumite împrejurări şi pentru anumiţi oameni (bătrîni, bolnavi, însinguraţi, prigoniţi) pot lua o importanţă covîrşitoare. Pierderea cheilor casei, ce chin şi ce necaz pentru un bătrîn sărac, pentru un neputincios, un neajutorat… Pierderea cîinelui iubit pentru omul lipsit de orice prieten, ce nefericire! Există dureri ne-măreţe, ne-tragice, există năpaste caraghioase, necazuri sîcîitoare şi boli care nu ucid, însă otrăvesc viaţa pătimitorului: oare nu şi acestea se cade a fi luate în seamă? În nesfîrşita-i bunătate, Sf. Anton nu se ruşinează a le veni neîntîrziat în ajutor, e un act de curaj, căci implică sfidarea neroziei şi nepăsării faţă de suferinţele foarte reale, deşi lipsite de fală. Bunul, modestul, grijuliul Sfînt Anton!” (N. Steinhardt).

*

Iubeşti uneori faptele trecutului ca şi cum ar fi neîntîmplate, ca şi cum s-ar cuveni să se întîmple de acum încolo. Un du-te-vino tactic, vizionar între timpuri, consolîndu-ţi precaritatea existenţei în curs.

*

A. E.: „Gradaţie afectivă: o iubeşte pentru că ea nu-l iubeşte; o iubeşte pentru că ea îl iubeşte; n-o iubeşte pentru că ea îl iubeşte; n-o iubeşte pentru că ea nu-l iubeşte. Ultima ipostază e cea mai curată, recunoşti?”.

*

Flagrant. Natura termenului e arzătoare, întrucît derivă din latinescul flagrare = a arde.

*

Panică: „toate nenorocirile din lume sînt datorită exclusiv literaturii proaste, scrise sau vorbite” (Camil Petrescu).

*

Vanitate în exces. Vizitîndu-l pe E. N., acesta mă primeşte într-un fel ce mă face să-mi imaginez propria comportare dacă aş avea apucături analoage. L-aş fi luat de mînă pe oaspete spre a-i înfăţişa din capul locului toate coperţile cărţilor mele. L-aş aduce apoi în faţa computerului să-i pun sub ochi ultima mea carte, filă cu filă, apoi l-aş planta în faţa micului ecran să urmărească programul care mă interesează pe mine, deşi el şi-a exprimat, cu sfială, preferinţa, în acel moment, pentru buletinul de ştiri. Şi cam atît.

*

A face azi ceea ce poţi face şi mîine înseamnă uneori a mortifica prezentul, lipsindu-l de fibra vitală a virtualităţilor.

*

„Cînd vrei să te faci plăcut în lume, trebuie să te resemnezi să-i laşi pe nişte oameni ignoranţi să te înveţe o seamă de lucruri pe care le ştii” (Chamfort).

*

Un trecut sufletesc ce nu se mai termină. Infinit?

*

S-a întîmplat să cunosc cîţiva oameni suficient de meschini pentru a rămîne astfel în memoria mea. Dar care posedau un remarcabil talent de a-şi înscena darurile ce le lipseau, sinceritatea, consecvenţa, bunătatea, capabili a oferi în schimb un spectacol al lor care pe moment te deruta. Stau şi mă întreb: oare în felul acesta, fie şi pe durata unor episoade răzleţe, ipochimenii cu pricina nu aduceau un serviciu indirect sincerităţii, consecvenţei, bunătăţii? Sugerînd că acestea sînt posibile? Într-o lume în care avem a face la tot pasul cu disimularea, aceasta nu constituie totuşi, în unele cazuri, spre a prelua vorbele unui celebru moralist, un omagiu adus virtuţii?

*

Luni, 21 octombrie 2014. Chişinău. Ploaie urîtă, încă de la începutul zilei, fără a conteni o săptămînă. E prima mea vizită acolo după cincisprezece ani. A. E.: „Basarabia nu te iubeşte. Pesemne te consideră un fiu care a trădat-o”.

*

La Chişinău: Sînteţi cumva poetă, doamnă? „Nu, sînt criticeasă!”.

*

Tot la Chişinău, cu poeta Radmila Popovici. Ce mai faceţi? „Domesticesc bărbaţii!”.

*

Destinul îl poate împiedica pe om să devină ceea ce ar vrea să fie, vîrsta îl poate împiedica să fie ceea ce este.

*

Conform lui Herodot, Periandros, un tiran al Corintului, i-a pus o întrebare lui Thrasybuos al Miletului: cum ar putea reduce primejdiile guvernării. Thrasybuos l-a dus pe cîmp, unde, din mers, tăia spicele săltate peste celelalte. Înţelesul era să fie retezate capetele care ies deasupra. Aşadar antiselecţia s-a văzut trasă în pildă încă în anul 600 î.H…

*

Maurice Blanchot despre mitul inspiraţiei, corporalizat în Euridice: „limita pe care arta o poate atinge, punctul profund obscur către care arta, dorinţa, noaptea pot să tindă”. Mitul lui Orfeu, o siderantă imagine a dualităţii actului poetic. Pe de-o parte expresia dramatismului personal (suferinţa şi moartea personajului), pe de altă parte a unei impersonalizări, întrucît lira bardului continuă a cînta şi după ce acesta a fost sfîşiat de bacante, în plutirea sa pe valuri către insula Lesbos. Impersonalizare, adică absoluţiune prin estetic, simulare a absolutului mistic… 

© 2007 Revista Ramuri