Cetăţenii Pământului care au avut (ne)norocul să se nască mai demult, pe când eram vreun miliard şi ceva pe glob, se vor fi mirând de cele care se întâmplă astăzi, când suntem vreo cinci miliarde. Intervalul pare imens, dar nu e decât fracţiunea unei clipe dacă luăm de bune calculele celor care stabilesc explozia iniţială din care s-a dezvoltat Universul acum nu ştiu câte miliarde, de ani de data asta, iar apariţia omului pe Pământ şi destinul său la câteva secunde în total.

Vezi peste tot, şi la noi şi la alţii, tot felul de frământări anormale din punctul de vedere al unor vremuri trecute. Ba pensionări la vârste matusalemice, ba dimpotrivă, ba interzicerea candidaturilor pentru mai toate funcţiile publice dacă ai peste 70 de ani, în Franţa, ba, cum a fost la noi, intrarea la Academie doar până la vârsta de 70 de ani, ba cereri ale unor persoane care se mai cred tinere ca bătrânii, fie şi cu autoritate dobândită demult, să se retragă pentru a-i lăsa pe ei să-şi impună scara de valori.

Lumea se zbate, ţipă şi nu se lasă, nu de alta, dar uite că ne tot înmulţim pe glob şi ni se pare că nu mai avem loc. Sau, hai, nu loc, ci mâncare, conform teoriei lui Malthus, cea mult-hulită în manualele comuniste care ni se băgau în cap acum 50 de ani.

Încă de prin anii ’80, Karl Lorenz ne avertiza că prima sursă a relelor de pe Pământ este suprapopularea. Sigur, decât să observ în scris asta, mai bine ar fi să mă retrag discret, lăsând locul nu altcuiva, ci liber. Tot ar fi un progres, sau un început, cinci miliarde minus unu. Nimănui nu-i dă, însă, mâna să facă asta, ba chiar dimpotrivă. Progresul tehnologiei, al medicinei şi-al tuturor ştiinţelor cu efect pentru comodităţi au prelungit viaţa oamenilor şi astfel s-a ajuns la suprapopularea planetei noastre, albastre sau nu. Astfel încât ne trăim marea înghesuială cu siguranţa că suntem printre ultimele generaţii care se mai bucură de o, foarte rară, apă limpede pe undeva pe la munte sau de un petec de cer, cam tot acolo, sus de tot.

M-am întrebat mereu ce ar fi de făcut împotriva acestui flagel pe care omenirea şi l-a creat păstrând convingerea că-şi face un mare bine, un tot mai mare bine. Să-i omori pe bătrâni după o anumită vârstă? La urma urmelor, ei, bătrânii, constituie un fel de memorie vivantă a umanităţii, sau a unei părţi a umanităţii. Or, astăzi, memoria nu mai e o valoare care să aibă şi preţ. Astăzi, poate sau tocmai din cauza înghesuielii, lumea începe cu fiecare şi nu există decât lumea fiecăruia, aşa cum şi-o concepe el sau, mai degrabă, cum i se bagă lui/ ei în cap de către cei care se ocupă cu această necurată îndeletnicire.

Eram cu un prieten vechi în curtea teatrului de la Sibiu, seara, în timpul Festivalului Internaţional de Teatru de-acolo. Animaţie, dar mai ales ceea ce se numeşte astăzi muzică, dată la maximum. Nu ne mai văzusem de mult, dar nu mai puteam să comunicăm. Ne-am făcut semn şi, la un moment dat, într-o pauză a hărmălaiei, am reuşit să-l aud vorbindu-mi de mutanţi. Nu vezi, spunea, că lumea asta e a unor mutanţi? Vedeam eu, dar nu-mi imaginam că vede şi el, mai obişnuit cu Parisul şi cu alte capitale ale lumii (celeilalte, cea dinainte şi ale celei de azi). Mi-a venit în minte eternul meu citat din Tocqueville despre America anilor 1840, care spunea că acolo fiecare generaţie e un alt popor. Iar înaintemergătorul nostru, al celor de pe alte continente, vrem-nu vrem (ca islamicii), cine este? America, cea despre care şi poeta proletcultistă recunoştea că e „iute de picior”, dar adăuga în spiritul epocii, „o vom ajunge şi o vom întrece”. De ajuns, nu zic nu, am ajuns-o, cumva, aşa cum ajunge un întârziat un tren care tocmai a plecat, cu marele risc de a fi făcuţi chisăliţă sub roţi, dar de întrecut… ce să zic, mai e până atunci.

Animaţia de altădată era, totuşi, altfel decât cea de care vă vorbeam mai sus, din curtea Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Oamenii vorbeau între ei, se întâlneau chiar din acest motiv, „chiar pentru asta am venit să-ţi spun”, zice Bacovia, nu pentru a se lăsa torturaţi de zgomotele muzicii de ultimă oră. Acuma, însă, suntem prea mulţi, marea înghesuială e – poate – cea care ne împinge (sau îi împinge) spre acest nou mod de comuniune. Unul care poate face mai suportabilă situaţia. Că, la înghesuială, zgomotele cresc şi trebuie să rezişti. Să le rezişti. Ehei, dar acesta e numai unul dintre efectele vizibile ale marii înghesuieli. Mai sunt o mulţime şi noi nici bănuim unde se mai poate ajunge cu lumea virtuală, în care fugi – tot aşa – de marea înghesuială. Care guvernează – marea înghesuială vreau să spun – vieţile oamenilor de azi. Cei care au mai prins o clipă de linişte n-au decât să se obişnuiască. Sau să piară.