Interesul mediilor ştiinţifice străine pentru cultura noastră populară, chiar dacă nu a fost sufocant, a fost constant, mai ales, dacă ne gândim că eforturile întemeietoare ale intelectualilor paşoptişti au fost augmentate tocmai de receptarea europeană (vezi cazul Michelet!). Perioada comunistă a mai sufocat această receptare, fără a o stinge de tot (vezi De Martino, Cuisenier, Kligman etc.). După 1990, interesul pentru cultura populară românească pare a creşte şi a se diversifica. Nu doar satul constituie punct de atracţie. Oraşul românesc devine un interesant câmp de cercetare pentru etnologii şi antropologii vestici. Cu toate acestea, tema de mare atracţie pentru cercetătorul străin rămâne ritualul funerar şi concepţia poporului român despre postexistenţă (vezi Ingo Sperl, Ţara fără dor. Funcţia psihologică a bocetului românesc, 1998).

Într-un astfel de context tematic se încadrează şi cartea Saşkăi Bizeranova, Mejdu jivota i smărtta (Între viaţă şi moarte). Autoarea este etnolog în cadrul Muzeului regional de istorie din Vidin. A terminat universitatea „Kliment Ohridski” de la Sofia, secţia istorie, având specializarea etnografie. În 2012, susţine doctoratul cu o abordare comparatistă, referitoare la obiceiurile de înmormântare din zona Vidinului la populaţiile bulgaro şi românofone, care devine substanţa actualei cărţi. Ca şi pentru etnologii români, şi pentru cei bulgari, tanatologia devine o zonă ştiinţifică de un interes major în ultimii 15-20 de ani, după cum afirmă chiar autoarea în introducerea cărţii ei (p. 5). Acestui interes sporit i se circumscrie şi efortul autoarei de a pune în valoare „unicitatea” (p. 7) obiceiurilor de înmormântare şi pomenire la bulgarii şi vlasii trăitori în regiunea Vidinului.

Cu o structură riguroasă, tipică unei teze de doctorat (autoarea introduce în finalul cărţii chiar şi referatele membrilor specialişti din comisia de doctorat!), lucrarea impresionează prin volum (544 de pagini), prin structura extrem de clară, care o face lizibilă, chiar şi pentru un cunoscător aproximativ al limbii bulgare, cum e cazul meu, şi prin anexele foarte dezvoltate (cca. 80 de pagini), care conţin material cartografic, inventare demografice, liste de informatori (din Bulgaria, România şi Serbia) şi material fotografic.

Materialul cărţii este complex, provenind din vechile culegeri, din arhivele bulgăreşti, sârbeşti şi româneşti şi din culegerile de teren efectuate de autoare în cele trei ţări vecine. Trebuie să subliniem că elementul coagulant al terenului etnografic este prezenţa populaţiei românofone (vlasi, vlahi), autoarea conturând practic, ceea ce etnologia românească numeşte zona Timocului, zona Negotin, Zaieciar, în Serbia, zona Vidinului în Bulgaria (p. 7).

Pentru cercetătorul fenomenului, este foarte valoroasă şi sinteza pe care autoarea o face (pp. 17-24) materialului ştiinţific bulgăresc care a avut drept subiect cultura tradiţională a zonei de nord-vest a Bulgariei, începând cu marele folclorist, etnograf şi om de cultură bulgar Dimităr Marinov şi terminând cu Ecaterina Anastasova (Etnicinost, tradiţia, vlast, 2006) sau I. Karahasan-Cianar (Etniceskite malţinstva v Bălgaria, 2005), aceştia din urmă, după cum reiese din titlurile cărţilor lor, contextuând zona din perspectiva relaţiei minoritate-majoritate, minoritate-stat. Trebuie să remarcăm că nu lipseşte nici o minimă bibliografie românească (Budiş, Larionescu), care, chiar dacă nu e completă, e semnificativă.

Lucrarea are opt capitole teoretico-aplicative şi alte patru de anexe. Partea teoretică a lucrării poate fi despărţită în două articulaţii: prima are un caracter general, o prezentare a regiunii Vidin din punct de vedere istoric şi demografic şi o prezentare a ritualurilor funerare la bulgari şi vlasi, în timp ce a doua are un caracter aplicativ, monografic, tratând, secvenţial şi comparativ, ritualul de înmormântare: moartea în casă, de acasă la mormânt şi ritualitatea post-funerară, pomenile.

Autoarea prezintă contrapunctic şi secvenţial ritualul la bulgari şi vlasi, la români şi sârbi, identificând diferenţele, elementele comune. Este evident că terenul bulgăresc îi este mult mai familiar, fiind şi mult mai bine investigat, iar cel românesc şi cel sârbesc sunt mult mai superficial tratate, atât la nivelul zonării cât, mai ales, la nivelul numărului de informatori.

Cu toate acestea, cartea Saşkăi Bizeranova este un câştig bibliografic incontestabil pentru tanatologia acestei zone de interferenţă culturală, pentru tanatologia românească. Suntem convinşi că şi etnologia bulgară o consideră o contribuţie semnificativă la bibliografia domeniului.