Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








În căutarea numelui şi a casei

        de Gabriel Nedelea

La şapte ani de la dublul debut poetic, cu Amadiada (Editura Princeps, Iaşi) şi Eva nimănui (Editura Vinea, Bucureşti), Aida Hancer a publicat, în primăvara acestui an, volumul de versuri Lupii de casă. Pare că nu multe lucruri s-au schimbat în poezia sa în aceşti ani, însă o lectură de adâncime scoate la iveală muchii mai ascuţite, cruzimi mai acute, înzorzonări stilistice şi riscuri metaforice mai mari, asumate pentru a scurta distanţele dintre sine şi rostirea despre sine (deşi efectul este uneori invers decât cel scontat), dar şi pentru a-şi lua momente de respiro mai dese.

Aida Hancer – şi parcă de la nume începe totul când acesta are o astfel de rezonanţă inaugural㠖 este un strateg dibaci în coborârea sa spre originile eului şi spre viscere, evitând cu graţie atât logocentrismul neomodernist, de care fusese sedusă în Eva nimănui, şi tranzitivismul optzecist, cât şi mirajul autenticist al douămiiştilor, în umbra cărora încă stă promoţia sa. Totuşi, ecouri intertextuale există în poemele sale şi, în ciuda faptului că sunt sporadice, sunt de impact: „nu ţi-am uitat casa şi numele/ dar dumnezeule câtă piele-am murdărit şi-am spălat peste numele tău/ brăţări de furnici am purtat pe mâinile goale/ şi câte gâze-au murit cu sângele meu în ele” (încă departe). „Mi-am uitat casa şi numele e obositor/ să-ţi ştii mereu numele pe de rost”, scria Mazilescu în poemul mi-am uitat casa şi numele, sau „uşor e să mori în numele altuia” în nuia de cremene şi uneori de zahăr. Poeta Lupilor de casă ştie să moară şi să trăiască în numele tatălui, al mamei, al femeii, al bărbatului şi al „fratelui siamez”. Ea scrie „poemul femeie” şi „poemul bărbat” şi le spune uneori pe nume: katalena, tristan, taniusha, fratele siamez. Preocupările sale principale sunt să-şi afle „casa” şi să-şi cunoască umblatul „sângelui”: „dar noi suntem de-ale casei/ munca tatei/ sau somnul lui bătrânicios ne obligă/ să părăsim casa asta numai în caz de nevoie/ dacă el ar fi avut un uter/ ar fi fost casa cu noi înăuntru în luna a opta/ când deja aproximezi viitorul” (mă mişc eu în tine după douăzecideani, mamă) sau, adresându-i-se tatălui, „te-ai mutat la oraş/ ţi-ai făcut din betoane o casă/ ai suflat în ele dar ele n-au înviat/ ai mutat femeia iubită de pe-un genunchi pe celălalt/ între orgă şi organic/ şi să storci atâta lumină cât se poate/ dintr-o femeie/ să zideşti din carne curată/ o casă care să nască în fiecare zi/ pe uşă/ să mă nască pe culoare şi să mă conducă/ jos la parter cordonul ombilical/ al blocului nostru/ apartamentul nostru are ieşire la pământ” (Glanda pământului II).

Aşadar, întreaga poezie a Aidei poate fi citită urmărind mersul sângelui, imaginea tatălui, căutarea locuinţei şi a locuirii. Timing-ul dintre viziunea poetică şi limbaj este de cele mai multe bine potrivit, precum în Fratele siamez II: „eu nu voi striga niciodată în urma ta/ căci strigătul e primul care mă dă de gol/ el se întoarce împotriva mea/mă frământă/ pe mine iar ţie îţi taie din cursul ideilor/ şi de ce să te tulburi/ fratele meu siamez eu mă întorc la tine pe vârfuri/ îţi dau slavă în şoaptă pentru că nu exişti/ şi aş vrea să fii o minciună/ ascunsă/ aşa ca sângele/ aşa ca sângele pentru că sângele te zguduie ca un/ bărbat nervos după care te lasă// fratele ca sângele/ plăteşte pentru fiecare picătură/ pentru fiecare scurgere/ din această relaţie/ mi se face rău//...// fratele meu siamez/ are o burtă enormă în care doarme un sfânt// şi dacă moare la naştere noi punem flori pe mormânt”.

Prin pulsiunile imaginilor şi tăietura versului, Aida îi dă poeziei un curs specific, pe care aluviunile sunt îndepărtate la nivel existenţial, trăirile se limpezesc şi vârtejurile capătă sens. Voalurile metaforice înceţoşează adesea vederea, o distrag sau o capturează. Conştientă de asta, fără să disimuleze inutil accese de luciditate, acceptă distorsiunea şi înjumătăţirea realităţii: „dacă n-aş şti că e iarnă te-aş întreba/ de ce-ţi ţii agăţată rochia de mireasă în geam/ pentru că singura lumină ne vine/ prin mânecă/ şi singurul întuneric ne iese pe gur㔠(fiica sionului).

Sunt rare momentele în care inserţiile metapoetice devin o miză şi, deşi este decretată starea de criză, tensiunea nu urcă la gradele de intensitate la care ajung poemele despre tată, de pildă. Un bun exemplu în acest sens este poemul aceasta este criza în care m-a născut mama mea: „voi veţi face glume veţi spune/ că nu poţi să te naşti/ tu poet într-o lume pe jumătate consumată/ dar realitatea îşi cască gura/ înspre chipul meu frumos şi-i vezi gingia roz/ şi zâmbetul acela de sticlă murdară/ realitatea priveşte prin geamurile universităţii/ te conduce pe scări/ îţi spune închină-te mie şi/ nu vei fi lăsat să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră/ dar tu întinzi mâna/ aştepţi o schimbare”. Este un poem atipic al acestui volum, un poem în care este evaluată condiţia poetică în genere, în care înjumătăţirea realităţii ţine de tipul de percepţie angrenat în procesul de cunoaştere.

Liniştea este o imposibilitate, realul se află într-o continuă transformare în jur, iar acest lucru nu poate fi oprit nici printr-un truc de întrerupere sau fracturare a vorbirii interioare, nici prin „rugăciune”: „trădarea se dă în spectacol în zilele mele/ aştepţi ca prietenii săi/ să iasă ca şerpii când ai nevoie de ei/ să meargă în urma ta şi să/ iasă din gurile lor o larmă/ care să acopere gălăgia gândurilor tale/ tu mergi spre metrou/ ei încă de la romană ştiu că/ te vor trăda/ că vor face un semn lupilor şi apoi/ se vor ridica la cer/ atunci tu singur/ n-ai să mai poţi să te rogi/ pentru aproapele tău/ aproapele tău va fi lup şi va fi/ în gura rănii tale// eu nu mai am timp să mă rog” (aceasta este criza în care m-a născut mama mea). Numele staţiilor de metrou şi „realitatea care priveşte prin geamurile universităţii” (aluzie la poezia optzecistă?) sunt unele dintre puţinele însemne ale faptului că universul poetic al Aidei Hancer are puterea de a absorbi şi concretul, când este nevoie. Îns㠄cotidianul” nu-şi face loc propriu-zis în realitatea poetică din Lupii de casă, este cel mult un simulacru, o proiecţie pe care poeta o forţează sub presiunea codurilor literare în vigoare, nepermiţându-şi o ruptură totală de concret. De aici şi apăsarea livrescului din poema PUŞCĂRIAŞULUI, unde biblioteca este văzută ca o celulă în care este închis fratele, despre care trebuie spus că este – în ansamblul volumului – jumătatea androginică a eului: „... astăzi sunt fericit am divorţat în sfârşit/ patul meu biblioteca mea/ în care îmi închid uneori mâinile/ criminale sau sufletul/ biblioteca în care EU intru cu picioarele/ mă spăl în ea ca-ntr-o cadă/ iată uşile sunt încuiate/ dar eu alerg în sus de-a lungul gratiilor/ şi îmi înmoi degetele/ apoi cobor/ fratele meu e deţinut într-o închisoare străină/ vorbeşte engleza citeşte pe whitman”. Metaforismul din a doua jumătate a poemului trădează, totuşi, fuga de consecinţele unei eventuale ieşiri ireversibile din bibliotecă.

Poezia Aidei Hancer oferă şi posibilitatea unei lecturi prin prisma elementului pământ, fapt evident şi pentru că două dintre poeme se numesc Glanda pământului. Asocierea pământului cu figura/ principiu paternităţii şi cu realitatea pe care o deschide moartea se concretizează într-unele dintre cele mai tensionate şi puternice secvenţe poetice din volum: „nu ţi-ai mai făcut loc printre flori/ vecinii nu mai sunt supăraţi şi în fiecare duminică/ ne lasă lapte şi biscuiţi pe băncuţa de la uşă./ eu şi mama avem lipsă de calciu de fapt şi tu aveai/ dar ţi-a trecut/ unde e lipsă mare şi vindecare trebuie să fie/ dureroasă şi radicală/ de prăjituri ne ferim./ de trei ori a fost zăpada de un metru/ o dată chiar mi s-a părut că ţi s-au crăpat/ palmele cam tare şi m-a bufnit râsul/ (semeni cu pământul când e proaspăt arat/ şi cazi de la doi metri din măr şi nu te loveşti/ fiindcă pământul e numai vată neagră aruncată pe cer)/ dar ţie nici nu-ţi păsa/ când hohotea viaţa prea tare îi trăgeai o palmă care-ar fi putut să mute şi munţii” (tatăl nostru care de vreo trei ani (n-ai mai ieşit)).

Aida Hancer este o poetă care nu se citeşte doar pentru tipul de rostire pe care îl practică sau pentru ondulaţiile vocii sale, ci şi pentru structurile de sens pe care le realizează şi pentru tipul căutării de sine pe care o propune. Viziunea sa poetică nu scrutează realitatea, ci o transformă cât să lase sentimentul că o creează. Una dintre lecturi poate pleca de la împărţirea pe genuri a poeziei şi de la urmele mitului androginului, pe care îl identifică în figura fratelui siamez şi dualitatea parentală. Fără o reţea intertextuală impunătoare, Lupii de casă este un volum care poate fi citit integral şi prin prisma versului „nu ţi-am uitat casa şi numele” (încă departe), mai ales că şi topica prezintă, uneori, asemănări cu cea a lui Virgil Mazilescu, a cărui „simplitate” (lecţia mea: o tu simplitate) încă n-a deprins-o la toate nivelele discursului. Aida Hancer este o poetă originală, iar prin revenirea sa, de bun augur, se creează o alternativă necesară la poezia tranzitivă dominantă în rândul tinerilor de azi.

© 2007 Revista Ramuri