Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Cristian Popescu: estetica plăcerii şi poezia „evanghelică“

        de Gabriela Gheorghişor

Un text autoreflexiv se numeşte De-amorul Artei şi are un motto din Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit de Roland Barthes: „A SCRIE. Amăgiri, zbateri şi poticniri pe care le aduce dorinţa de a exprima sentimentul iubirii într-o creaţie (îndeosebi scrisă).“. Se şterg, astfel, graniţele între erotica Artei şi arta erotică, între discursul despre dragoste şi obiectul dragostei. Notele lui Barthes devin o „introducere“ pentru o estetică postmodernistă a plăcerii.

„Visurile“ poemului vorbesc despre nevoia de comunicare, de dialog intim, exclusivist cu celălalt („visează să fie scrisoare. Vrea să aibă un singur destinatar“, „Poemul aproape că nu mai suportă să aibă cititori. El îşi doreşte prieteni.“), dar o comunicare nepretenţioasă, sinceră, relaxată, caldă, ca „o discuţie la crâşmă, la un pahar de vin, cu amicii“1. Un text de plăcere2, cum ar spune acelaşi Barthes, căci plăcerea textului presupune „ficţiunea unui individ (vreun M. Teste pe dos) care ar aboli în el barierele, clasele, excluderile, nu prin sincretism, ci prin simplă debarasare de acest bătrân spectru: contradicţia logică; care ar amesteca toate limbajele, până şi pe cele considerate incompatibile; (…) subiectul are acces la desfătare prin coabitarea limbajelor, care lucrează cot la cot: textul de plăcere este un Babel fericit.“4. „Democratizarea“ poemului şi dialogismul bahtinian aplicat poeziei (care oricum a „coborât în stradă“, odată cu optzeciştii) se coroborează cu ideea textului infinit, în care nu mai există delimitări, „cusături“ între ficţiune şi realitate (idee exprimată printr-un citat biblic, din Ioan, 19, 23: „cămaşă fără cusătură, de sus ţesută în întregime“), între viaţă şi moarte („În poem, lumea de aici şi lumea de dincolo sunt una şi aceeaşi.“5). Poemul este şi un discurs îndrăgostit, „o privire prelungită în ochii femeii“, iar dragostea pentru ea se răsfrânge asupra lumii întregi. Motto-ul din Barthes avertizează însă asupra dificultăţilor de a exprima sentimentul iubirii. O posibilă salvare, posibilă, dar utopică, vine tot de la Barthes (citat din nou), care crede că formula „te iubesc“ reprezintă chiar „Muzica“6, desfătarea pură întru iubire. De aceea, „Visul poemului este de a fi alcătuit numai din cuvântul te iubesc.“ Numai că poetul Popescu nu-l asociază cu muzica, ci cu tăcerea, apoi cu „acel Cuvânt-Unic din care, după Origen, este formată întreaga «limbă» edenică“. De aici, textul nu mai merge însă spre o artă a seducţiei, cum promitea titlul, erosul e abandonat pentru o artă a iubirii creştine, iar poemul se defineşte ca o propedeutică a rugăciunii. Cristian Popescu intuieşte că rugăciunea este altceva, are un alt regim epistemologic şi ontologic. Este de înţeles şi de ce marii poeţi mistici scriu mai ales apofatic despre Dumnezeu. Cu toate acestea, poezia nu poate atinge discursul eterat al rugăciunii decât renunţând la propria condiţie7.

Pagina se umple cu citate din Luca, Matei şi Evanghelia evreilor, dar şi din Dostoievski, scriitor cu background religios. Cristian Popescu îmbracă temporar rasa unui apostol întru Hristos, a cărui doctrină are la bază iubirea, înţeleasă ca philía şi agápe. „Poemul-inim㓠este o întrupare hristică, un copil al Logosului divin, o „poveste“ edenică, angelologică, dincolo de cunoaşterea sexuală, a Binelui şi a Răului, dincolo de instinctele primare, de individualism şi de ego: „Iubirea-în-rugăciune este înger. Poemul, visând să fie inimă, nu este nici bărbat, nici femeie. Orice poem tânjeşte să fie înger păzitor, adică «înger al castităţii». // Poemul-inimă visează să fie gravid de pruncul Isus, să-l renască la nesfârşit Logosul. // «Povestea» poemului nu e cu Binele şi cu Răul: poemul e fără conflict; «povestea» poemului e cu îngeri. // Poemul visează să nu fie act de posesiune. (…) În iubire nu mai eşti eu8. Poezia „evanghelic㓠a iubirii ar trebui să fie o re-scriere paradisiacă a lumii („Orice poem visează să «re-virgineze» lumea“), o re-înfrumuseţare a ei, fiindcă, zicea Dostoievski, „Sfântul Duh este o manifestare a Frumuseţii“ („Orice poem este un vas care aşteaptă Duhul.“). Esteticul devine, astfel, un succedaneu al religiosului şi consună oarecum şi cu idealul vechilor greci, kalokagathon. Poetul este grădinarul Raiului, iar Raiul se metonimizează în icoana Fecioarei Maria cu pruncul Isus (suntem, se vede, departe de senzualitatea femeii-grădină din Cântarea Cântărilor): „Poetul grădinăreşte icoana Lumii Fecioară, icoană înminunată, locuită de soare. Icoana Fecioarei ce ţine la piept copilul Isus. Copilul-preot-Pantocrator.“9.

Cristian Popescu nu va scrie însă o poezie religioasă ori mistică în sensul expus aici. Jocul secund al poeziei este, de fapt, unul terţ, o reflectare a unor cópii, căci „lumea şi istoria sunt rai cu înlocuitori“ şi orice traducere a „limbajului“ edenic în artă este o trădare. Arta lui Cristian Popescu nu este o fecioară, ci o femeie de lume, vieţuind între Bine şi Rău, dar care mai păstrează, dincolo de sulemenelile (textual-)seductive, urmele candorii şi ale sfinţeniei.

Note:

1. Cristian Popescu, Arta Popescu, Bucureşti, Societatea „Adevărul“ S.A., 1994, p. 78.

2. Vezi Roland Barthes, Plăcerea textului, Traducere de Marian Papahagi, Postfaţă de Ion Pop, Editura Echinocţiu, Cluj, 1994, p. 23: „Textul de plăcere: acela emulţumeşte, umple, dă euforie; acela care vine din cultură, nu rupe cu ea, este legat de o practică confortabilă a lecturii.“.

3. Idem, Op. cit., pp. 7-8.

4. Cristian Popescu, Op. cit., p. 78.

5. Vezi Roland Barthes, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit, în Romanul scriiturii, Antologie, Selecţie de texte şi traducere Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Prefaţă Adriana Babeţi, Postfaţă Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1987, pp. 232-233: „Te-iubesc (…) nu e supus nici unei constrângeri sociale; (…) nu are nuanţe. (…) este mereu adevărat (nu are alt referent decât propria-i rostire: este un performativ). (…) nu este metafora a ceva. (…) nu transmite vreun sens, ci se agaţă de o situaţie limită: «aceea în care subiectul se află suspendat într-un raport specular cu celălalt». (…) nu are sens decât în momentul când îl pronunţ; (…) Nu este, pe deplin, nici enunţ (nici un mesaj nu se lasă îngheţat în el, înmagazinat, mumificat, gata pentru disecţie), nici enunţare (subiectul nu se lasă intimidat de jocul poziţiilor interlocutoare). L-am putea numi proferare. Ca şi aceasta, în afara domeniului ştiinţei: te-iubesc nu aparţine nici lingvisticii, nici semiologiei. Instanţa sa (pornind de la care l-am putea rosti) ar fi mai degrabă Muzica. Cum se întâmplă în orice cântec, când proferezi te-iubesc, dorinţa nu este nici refulată (ca în enunţ), nici recunoscută (acolo unde nu o aşteptai: ca în enunţare), ci pur şi simplu: savurată. Desfătarea nu se rosteşte; dar ea vorbeşte şi spune: te-iubesc“.

6. Vezi Romul Munteanu, „Poezia ca rugăciune“, în Luceafărul, nr. 11 (401), 24 martie 1999, p. 15: „Aspiraţia abatelui Brémond spre poezia ca rugăciune, concepută ca un text pur, golit de orice alte tipuri de informaţii, mi se pare o utopie. Nici poeţii mistici, ca Angelo Silesio, Paul Claudel sau evlaviosul Maurice Carčme, n-au putut raspunde acestui deziderat. Dar dincolo de asemenea cerinţe, poezia religioasă a înregistrat realizări remarcabile, determinate de talentul autorilor şi sinceritatea stărilor de conştiinţă“.

7. Cristian Popescu, Op. cit., p. 79.

8. Idem, Op. cit., p. 80.

© 2007 Revista Ramuri