Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Varujan Vosganian

La naşterea mea

Poezia nu e un mamifer

şi, totuşi, naşte pui vii şi îi hrăneşte cu lapte.

Îmi vine să deschid ferestrele larg şi să strig:

s-a născut un poem!

Aşa cum a făcut, în douăzeci şi cinci iulie, doctoriţa,

pe vreme de ploaie,

în anul o mie nouă sute cincizeci şi opt,

la orele două după-amiază, fix când pleca

ultimul escadron al Armatei Roşii din ţară.

Nu trăim deloc timpul lucrurilor definitive.

Nici eu nu m-am născut atunci pe de-a-ntregul,

mai netezesc şi acum la chipul meu armenesc, arămiu,

şi nici Armata Roşie n-a plecat de-a binelea vreodată.

Numai că, privind pe fereastră, doctoriţa şi-a pus palma la gură,

pe stradă tocmai trecea un cortegiu funebru,

cineva se hotărâse să moară, ca să-mi lase locul lui pe pământ.

Cât priveşte poemul, nu ştiu mai nimic despre el,

cine-i acela care îl va înţelege

şi dacă-şi va ţine cumpătul când cocoşul va cânta de trei ori.

Nu ştiu de unde vine şi din ce fel de lume

poemul acesta copil, îmbătrânit de zile.

Cuvintele par a fi fost pentru el

un fel de-a muri,

dar doctoriţa s-a întors, totuşi zâmbind, către mama:

„e norocos Varujan, băiatul ăsta al nostru,

care a murit şi s-a născut în aceeaşi zi!”

Detaliu

Faţa la perete, nenorocitule, mâinile deasupra capului,

palmele lipite de zid şi picioarele depărtate!

Vocea ţâşneşte ca dintr-un gâtlej retezat.

Doar eu şi umbra mea pe tencuiala crăpată.

După un timp braţele îmi sleiesc, rupte din umeri,

genunchii tremură până se moaie, grumazul se pleacă.

Mă împing în zid ca şi cum ar fi acolo o poartă.

Dar nu se deschide, un altul ca mine

se propteşte, probabil, de cealaltă parte.

Suferinţa lui devine limita suferinţei mele,

fără s-o ştiu, suferinţele mele sporesc şi mai tare suferinţele lui.

După un timp mă rog la Dumnezeu şi el mă aude.

Dumnezeu se preschimbă într-un cârlig de măcelărie

care ţine halca inertă ce sunt să nu cadă.

După un timp nu mai există timp.

Singurul ceas care ticăie e mersul furnicii pe zid,

tot Universul stă în picioarele ei subţiri,

precum ispitele pictorului Dali.

Se opreşte, pipăie cu antenele o crăpătură-n perete.

E opreliştea ei, tranşeea peste care nu poate sări.

O privesc cu nesaţ, e-n dreptul chipului meu,

a găsit, în sfârşit.

Vocea care umbreşte nu mai are nicio putere.

Furnica se îndepărtează trăgând umbra mea,

ca pe-o fărâmă de pâine.

Eu şi uniforma

Suntem două făpturi întrucâtva omeneşti.

Nu ştiu care dintre noi s-a născut mai întâi,

dar asta trebuie să fi fost mai demult,

când lumea fiecăruia era o frontieră

pe care celălalt voia s-o încalce.

De atunci, însă, lumea mea se tot micşorează,

atât cât să încapă între marginile unei foi de hârtie,

niciodată mai mică de-atât.

Două înfăţişări întrucâtva omeneşti.

Pe măsură ce ochii mei sunt mai limpezi,

spatele drept şi umerii slobozi,

uniforma se strânge,

descheiată şi tocită în coate.

Pe măsură ce mă fac mai costeliv şi mai gârbov,

cu privirile tulburi şi umerii traşi,

uniforma devine mai strălucitoare

şi vipuşca tăioasă,

iar pieptul se umple de ordine şi medalii.

Despre mine au scris Kafka şi Camus şi Istrati

şi alţi biografi la fel de trişti ca şi mine.

Dar asta a fost mai demult cam pe vremea

când oamenii purtau uniforme şi se mândreau

cu vitejiile lor.

Acum nu se mai moare din glonţ şi din schijă.

Acum uniformele cresc de-a dreptul din oameni

asemenea mie.

Atâta că inima mea nu e o medalie-aurită deşi

e tot o răsplată,

pe umerii mei nu se întind epoleţi care să îi preschimbe

în unghiuri drepte.

Şi creierul meu nu poartă cozoroc, atâta timp

cât despre mine, în lumea mea mică,

mai pot să scriu eu.

Elegie pentru dinţii mei

Muşc din lumea rotundă

ca dintr-un măr.

Mestec grăbit. Înghit dumicaţii cu opinteli.

Nu mă satur.

Foamea e moştenirea cea mai de preţ

pe care străbunicii mei mi-au lăsat-o,

rătăcind prin deşert, spre Deir-es-Zor.

Gândurile-mi sunt ca nişte dinţi, ei sfârtecă,

îmbucătăţesc şi-ţi mulţumesc, Doamne,

că gândurile mele nu sunt toate la fel.

Altminteri, dinţii de sus ar tot coborî

până mi-ar sfâşia beregata.

Altminteri, dinţii de jos ar urca neîncetat,

până mi-ar străpunge creierul

cu nălucirile lor.

Stăm într-un cerc, cu străbunicii mei laolaltă.

E cel mai strâmt cerc cu putinţă,

căci oricare dintre noi poate fi centrul lui.

Se lasă noaptea şi e atât de frig în deşert

încât cu nisipul făcut ghem

am putea face omuleţi de zăpadă,

atât de frig şi tăcere de parcă am fi

dincolo de limita gravitaţiei.

Doar dinţii mei se aud clănţănind,

căci gândurile nu-mi sunt toate la fel.

Şi-ţi mulţumesc, Doamne,

altminteri ce grea ar fi lumea asta şi de neînţeles,

pe nemestecate.

Arta războiului

Fac inventarul locurilor imposibile

unde ne-am putea nestingheriţi iubi:

cabina unei macarale telescopice,

sala de aşteptare de la clasa a doua

a Gării de Nord,

un hamac legănat între doi stâlpi de beton

şi împletit din fire de înaltă tensiune.

Frumoasă, discretă şi fără de moarte

e dragostea noastră,

şi bătăliile, ah, bătăliile pe care le ducem

în numele ei:

patima focurilor greceşti şi Eschil

dansând la Salamina, peste câmpul cu jertfe,

preludiile tandre ale lui Fabius Cunctator

şi trecerile perverse

ale lui Hanibal Barcas prin trecători,

apoi năvala barbară şi gâfâiala mocnită

a războiului de o sută de ani.

În patima noastră zvâcnesc catapulte

se cască guri de obuz,

nu mai ştiu care sunt morţii ei şi care-s ai mei,

răniţii şi ciungii şi-ologii,

care e învingător şi care învins.

Un clopot în dungă, un cerc

care arde pe margini,

un loc imposibil unde să ne iubim.

Apoi, ţinându-ne de mână, ne înclinăm către public.

Ciungii care ne privesc s-aşază câte doi,

să poată bate din palme.

Chipul meu din oglindă

Cel cu care împart imaginea mea despre lume

e un om cumsecade

şi foarte tăcut.

Nu întârzie o clipă,

şi, mai ales, e cât se poate de răbdător.

Ne privim nemişcaţi minute în şir,

niciodată nu e primul care se mişcă.

Încerc să-l surprind, mă apropii tiptil,

zadarnic e totul,

privirea mea se loveşte cu neînduplecare

de privirile lui.

Mă bărbieresc dimineaţa, se bărbiereşte şi el.

Mă tai, printr-o mişcare prea grăbită a lamei,

acelaşi firicel de sânge îi curge şi lui pe obraz.

Îmi vine să-mi crestez venele ca să văd până unde

merge cu părelnica jertfă,

e o curiozitate care, însă, mă depăşeşte.

Mă întreb, uneori, ce-o fi zicând alor lui

în clipele de răgaz, când nu sunt prin preajmă:

„uite-l pe cel cu care împart imaginea mea despre lume,

e un om cumsecade, să ştiţi,

şi pare tăcut.

Vine mereu la timp

şi e cum nu se poate mai răbdător...”

Nici măcar nu ştiu dacă nu cumva

iubim amândoi aceeaşi femeie...

Alteori, când crucea nopţii apasă prea greu

pentru umerii mei,

mă gândesc la cel cu care îmi împart imaginea despre lume,

Simon al meu din Cyrene,

şi mă întreb care e lucrul acela miraculos

pe care noi doi am putea să-l facem, totuşi, pe rând....

Fugarul

Peste tot, oriunde privesc,

în loc de ferestre, ecrane...

Viaţa mea e trăită în acelaşi timp de întregul oraş,

şoaptele mele sunt multiplicate de un milion de guri

şi alte milioane de urechi le aud.

Sunt unic! strig acelora care vor sufletul să mi-l fure,

ei încuviinţează râzând şi făcându-mi semn

să ţin telefonul mai aproape de buze.

Sinuciderea ar fi singura dovadă a unicităţii mele,

dar oamenii se sinucid pentru ce ştiu,

nu pentru ceea ce ar dori să ştie.

Atunci scriu poemul acesta: o sinucidere-n trepte.

Peste tot, în loc de ferestre, ecranele mă privesc.

Doar din hârtia aceasta nu năvăleşte lumina,

doar peste hârtia aceasta se pogoară lumina.

Computerele latră ca nişte fiare cu lanţul prea scurt.

Eu fug orbeşte, strângând manuscrisul la piept.

Baladă schizo

Stăm. Ceva din noi se ridică şi umblă.

Murise până deunăzi. Acum pleacă şi umbra

odată cu ea.

Aş zice că-s singur dacă o voce

nu mi-ar şopti în urechi Ecleziastul.

Aşază-ţi pâinea pe ape. Aşază-ţi unghiile

pe care le rozi până-n carne.

Într-o zi ele se vor reîntoarce

încovoiate şi mari,

cum se întâmplă cu unghiile ce cresc

după moarte.

Iubita mea se întoarce şi ea, sclipitoare

ca o mireasă, cu umbra ei albă

smulsă din soarele negru.

În jur e un cerc de cenuşă. Fereastra

izbeşte-n canaturi.

Alte capete se iţesc la fereşti

şi numără, ca şi cum ar clănţăni imperceptibil din dinţi.

După trei zile, zic ei, va fi deja prea târziu,

nu vom mai găsi înapoi drumul către casă.

Dar stăm. Ceva din noi se ridică şi umblă.

Ce bine va fi! Iubita ne leagănă subţiri

cât întredeschiderea uşii,

destul cât să-ncăpem în haina atârnată în cui,

din care aşteptăm să ne-ntoarcem.

Origami

Am dreptul, ca oricare om, la predica mea de pe munte.

În jurul meu sunt oameni fericiţi

care nu ştiu că sunt fericiţi,

în primul rând, lor le vorbesc.

Îi simt trezindu-se dimineaţa devreme,

în aşternuturile lor foşnitoare ca pergamentele cetăţilor vechi,

îi văd cum se ridică şi umblă prin evangheliile lor apocrife,

într-o lume în care minunile durează trei zile şi-apoi

vine minunea minunilor, ochii apoşi, amăreala din gură.

Curge râul uitării, o apă tulbure şi cu un singur mal,

zidul neted şi alb ca hârtia. Ei vin

legănându-se cu umeri plecaţi, în şir câte unul,

iar cel dintâi va fi cel de pe urmă. Eu lor le vorbesc:

„Fericiţi cei care privesc înapoi neputând înţelege altminteri

cât de departe sunt de locul din care-au plecat.

Fericiţi căci, tocmai de-aceea, nu se pot îndepărta de ajuns.”

Am dreptul, ca fiece om, la predica mea de pe munte,

alerg la întâmplare şi tocmai de-aceeea

întâmplarea e sensul ultim al libertăţii mele.

Pot gândi orice despre ceea ce-i dincolo de zidul acesta

neted şi lacom ca o hârtie albă.

Fericirile mele îl pot face bucăţi-bucăţele.

Ah! femeia mea plăsmuită din seminţe de mac, ah! origami...

Orice aş încerca să compun, din fărâmele de hârtie,

rânduite sau la întâmplare,

tot zidul îmi iese..

Elegie pentru un paltin

Şi totuşi, ce-i mai uşor decât să scrii poezii?

Trecutul merge înaintea mea.

Eu merg în urma trecutului meu.

Iată deja primele versuri sau, cum se întâmplă

adesea în poezie,

acelaşi vers compus în două feluri.

Apoi se-aud profeţii, cântând pe patru voci,

câte una pentru fiecare dimensiune a lumii.

La miezul nopţii, când luna e plină,

şi nu înainte de a-i cere iertare,

voi tăia trunchiul de paltin.

Un lutier al celei de-a treia Cremone

va făuri, din lemnul uscat, o nouă vioară,

dar nu mai devreme de o sută de ani, cât îi trebuie lemnului

să poată să cânte.

Şi astfel viitorul merge în urma mea,

iar eu merg înaintea viitorului meu.

Iată deci ultimele două versuri sau, cum se întâmplă

adesea în poezie,

acelaşi înţeles în mai multe feluri,

ca lemnul unde profeţii aşteaptă o sută de ani

să poată vorbi şi cineva să-i asculte.

Şi atunci, ce e mai uşor decât să scrii poezii?

Când trecutul e dinainte şi oricând schimbător,

când viitorul e neînduplecat, în urmă,

iar relaţia dintre cauză şi efect

e doar o-ntâmplare...

© 2007 Revista Ramuri