Practicile popular culture sunt creatoare de metanaraţiuni, având, totodată, rolul de a câştiga încrederea individului/ consumatorului în metanaraţiuni. Prezentate astfel lucrurile, poate părea, dacă ne poziţionăm în interiorul teoriei lui Lyotard, că practicile popular culture sunt diametral opuse faţă de cele ale postmodernismului, însă lucrurile nu stau deloc aşa. Moartea metanaraţiunii este, la rându-i, o metanaraţiune, una articulată nihilist, bazată pe câteva omisiuni arbitrare. Cartografierea acestor metanaraţiuni nu mai poate fi făcută în termenii unei „gândiri tari”, urmărind structuri arhetipale, ci în termenii unor graniţe mobile, a unor ziduri perforate, prin care au loc încontinuu treceri de imagini, iconuri, simboluri şi limbaje care nu se mai lasă înscrise într-o singură paradigmă.

În postmodernism s-a pus mai mult ca oricând problema prezenţei artei în societate, problema relaţiei artei cu politicul şi ideologicul şi, cel mai important, problema condiţia artei în societăţile capitaliste, a participării sau a rezistenţei sale faţă de acumularea de capital. Această preocupare teoretică majoră a fost o consecinţă a hegemoniei popular culture, hegemonie care a depins de certificarea dată de teoriile postmoderne. Certificarea a fost forţată şi de faptul că adepţii, practicanţii, consumatorii şi teoreticienii inter-, pluri- sau transdisciplinari ai popular culture au creat discursuri autoreferenţiale proprii popular culture.

Construirea estetică a realităţii concurează, după cum atrag unii teoreticieni atenţia, construirea socială a realităţii. Esteticul devine un criteriu de forţă, în ciuda „coborârii” sale din elitismul închis specific modernităţii, iar arta, aflată de acum în zodia popular culture – fie că-şi asumă sau nu această influenţă, capătă un nou statut în societăţile capitaliste, dată fiind capacitatea sa de a da forme. Arta se pune, astfel, prin aportul pe care îl are în crearea publicităţii, spre exemplu, în slujba acumulării de capital. Relaţiile cu domeniul economic au existat dintotdeauna, dată fiind valoarea unor lucrări – de pictură în principal – care au devenit adevărate obiective de investiţie, fiind achiziţionate de bănci sau de investitori care au ales să-şi păstreze banii astfel, dat fiind că fluctuaţia valorii de piaţă a acestor obiecte a fost şi este una mică, în general crescându-le valoarea. Aceste relaţii s-au dezvoltat şi în altă direcţie, mai exact, prin intrarea popular culture în structurile marketingului. În această ordine de idei , a fost nevoie de o nouă dezbatere privind ideologia artei, întrucât, odată cu dezvoltarea popular culture se poate vorbi nu numai despre o industrie a popular culture, dar şi despre modul în care aceasta influenţează întreaga industrie şi economie.

Deşi o bună parte dintre teoreticienii postmoderni anunţau moartea artei în urma semnelor de epuizare a posibilităţilor sale imanente, fapt recognoscibil mai ales în cazul artei înalte, totuşi un lucru evident contrazice această viziune apocaliptică asupra condiţiei artei şi a culturii în genere: niciodată nu au existat mai multe muzee, o producţie editorială mai abundentă, mai diversă şi mai de succes. Numărul teatrelor şi al reprezentaţiilor au crescut în mod exponenţial, precum şi cel al sălilor de concert. Mai mult, a apărut o adevărată cultură a expunerii artei, fie ea înaltă, fie de sub umbrela Pop Art-ului, a culturii underground sau a contraculturii, în spaţii neconvenţionale: pe stradă, în parcuri, în baruri/ localuri/ cafenele etc.

Postmodernismul şi popular culture au pătruns, aşadar, în toate structurile sociale, de la cele artistice – unde s-au şi dezvoltat în mod decisiv, postmodernismul apărând pentru prima dată în arhitectură – până la cele ideologice, politice, industriale şi economice.

Hegemonia celor două fenomene a fost posibilă, în primul rând, prin crearea unei noi sensibilităţi. Pe această nouă sensibilitate a fost întreţinută atâtea decenii febra consumistă. Dacă la început a apărut în America şi în Europa Occidentală din cauza ameninţării permanente cu sfârşitul lumii, pe care Războiul Rece îl putea cauza oricând, această spaimă fiind folosită într-un mod cinic în crearea societăţii de consum, ulterior a fost cultivată mimetic, cultura populară trecând printr-o fază numită de americanizare.

În fond se poate vorbi de o adevărată schimbare de paradigmă la nivelul sensibilităţii, mutaţie întemeiată pe unul dintre fundamentele postmodernismului: pluralismul valorilor. Astfel se explică şi totala deschidere faţă de popular culture.

　1. Dan Grigorescu oferă câteva repere bibliografice în acest sens în cartea De la cucută la Coca-Cola, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 60 (notă).

　2. Dan Grigorescu, De la cucută la Coca-Cola, p. 69.

　3. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 68.

　4. Apud. John Storey, Cultural Theory and Popular Culture. An Introduction, Fifth Edition, London, Pearson Longman, 2009, p. 183.

　5. Ibidem.