Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Zestrea de aur a Marianei Marin

        de Toma Grigorie

O strălucită şi singulară reprezentantă a optzecismului românesc, Mariana Marin, intrată pretimpuriu în eternitate, şi-a etalat zestrea de aur a poeziei sale şi în arealul altor limbi, fiind tradusă în franceză (prezentă în Franţa cu câteva volume), dar şi în antologii din Marea Britanie, SUA, Suedia, Polonia, Ungaria.

Iată o ediţie antologică bilingvă, româno-italiană, Zestrea de aur/ La dote d’oro, (Editura Pavesiana, Bucureşti, 2013), cu excelenta transpunere în italiană semnată de cunoscuta traducătoare Clara Mitola, care îşi impune să respecte litera, dar şi spiritul poeziei traduse. Putem spune că traducerile Clarei Mitola se înscriu în trendul opiniei reliefate de poetul şi traducătorul Dinu Flămând, care, la o întâlnire publică de la Craiova, a spus că poezia bine tradusă este aceea care nu trebuie să fie simţită ca o traducere. Carla Mitola realizează în mare măsură acest deziderat, profitând benefic şi de marea asemănare dintre cele două limbi romanice.

Avem astfel prilejul să rememorăm particularităţile creaţiei poetice a Marianei Marin, decelabile şi în varianta italiană.

Nicolae Manolescu, în Istoria critică a sa, o singularizează pe Mariana Marin definind-o ca pe o optezecistă atipică, precum şi este, despărţindu-se de la început de textualism şi aplicând poeziei „o demetaforizare accentuată a discursului”, făcând şi mai transparent mesajul politic.

Într-adevăr, este lesne de observat concreteţea expresiei sale lirice, uneori alegorice, abhorând tarele societăţii româneşti totalitariste, dar şi ale societăţii postdecembriste, desuete şi decăzute, prin abordarea unei aversiuni sincere şi deconcertante, incumbate într-o entropie estetică de o veridicitate indeniabilă. Numeroasele elegii ale sale stau mărturie. Tânga sa de om al dreptăţii şi al binelui atinge înălţimi extreme, inubliabile, pentru c㠄nimeni şi nimic/ nu mai poate şterge gustul umilinţei/ şi frigul din mine.”(Elegie, p. 179). Protestul antitotalitarist, şi nu numai, este evident în poezia Marianei Marin, în pofida „realităţii pe care o iubeşti,/ despre care scrii/ la vindecarea căreia participi, dar pe care n-o mai suporţi/ aşa cum îţi este băgată pe gât.”(Semnul).

Tonul elegiac, tronând perpetuu în poezia sa, exhibă, aparent nonşalant, angoasele trăirilor, ale vieţii mature în conjugare cu cele ale anilor tineri din „poemele de la 17 ani”. Frigul existenţial, ambiental şi interior, înglobând în sine trecerea, copleşeşte ritmul vieţii. În societatea dezabuzată: „Mi-e tot mai frig/ şi nu am nebunia, umilinţa, nebunia.../ Într-o coajă de măr dulce, dulce/ îmi înfig unghiile/ şi nu mai am umilinţa, nebunia, umilinţa// Uneori, monstruzitatea e ceva care vine dinăuntru/ – un salut cordial al cărnii/ al ochiului strivit,/ prin care şi acum te visez...” (Un măr dulce, dulce). Este depistabil în poezia Marianei Marin un spirit, mai discret sau mai direct, de poeta vates

Textele sale poetice, de o gravitate ineluctabilă, întâmpinând „starea solzoasă în care te zbaţi”, induc ideea că poeta avea încă din tinereţe conştiinţa morţii încercând să-i înveţe alfabetul: „Am obosit de atâta iubire pentru cuvintele frumoase./ Învăţ un alfabet nou,/ în care fiecare literă îmi poate inventa sângele.// Din pudoare, auziţi, din pudoare/ îşi făcuse din moarte/ o memorie unică...”(***, Era o fată de treabă).

Presentimentul extincţiei străbate persistent, asimilabil unui lait motiv, trăirile sale de fiecare zi, cu regretul insidios al împuţinării timpului existenţial: „Eu trebuie să mai am timp – îmi spun./ Corbii de pe aici sunt de o uimitoare decenţă în faţa resturilor (...) Putreziciunea – am spus –/ şi oribila spaimă de moarte/ pentru care am închipuit cele mai frumoase minciuni/ şi cel mai bine organizat furt de mărgele/ – spânzurându-mă apoi cu bună ştiinţ㠖/ de-a lungul deceniilor de toate culorile,/ şi de toate tranziţiile.” (Bruta).

Puţinele insule de intertextualitate survin fără ostentaţie, precum un corolar de lecturi asimilate prin funcţia intelectuală a scriitoarei.

Deşi aripa morţii umbreşte stoică poemele Marianei Marin, se găseşte loc şi pentru cântecul de sirenă al iubirii. Mai multe poeme implică direct cuvântul dragoste şi în titluri, antrenându-l în hora imaginii trăirilor erotice decente, rememorate de cele mai multe ori. Şi chipul dragostei apare îndeosebi într-o imagine picturală de natură elegiacă, esenţial melancolică, precum în acest poem în stil haiku: „Şi încă de pe atunci ne tulbura/ ciuperca de pe gura melancolicului/ care ne sta împotriv㔠(Poem de dragoste, p. 31). Alteori, este relevată întristarea din suspinul anamnezic: „Oh, dragul meu! Iubirea ce ţi-o port/ m-a întristat la faţă:/ şi carnea noastră tot mai schelălăie/ cu demnitate”. (Poem de dragoste p.49). În altă ipostază poetică, iubita a devenit „această vegetaţie pitică a singurătăţii/ prin care cum să te mai ajung?” (Poem de dragoste, p.77). Sau, în alt context, mantaua unui poem de dragoste este doar „o manta putrezită pe care poeţii o îmbracă/ de atâtea sute de ani,/– aşa îmi par uneori cuvintele la sfârşit de mileniu.”(Mantaua unui poem de dragoste) Se întâmplă în poezia Marianei Marin să apară şi unele insule de optimism. Deşi consideră că e o manta putrezită aceasta a poemului de dragoste, totuşi recunoaşte c㠄aici îmi cresc mie altfel de aripi secrete,/ aici sunt eu pământ bun, iarbă verde, ameţitoare, înaltă.” (Ibidem).

Cunoscutul stilistician, critic şi istoric literar, Eugen Negrici, într-o secvenţă critică particularizantă, opinează pertinent: „Poezia Marianei Marin este oglinda unei conştiinţe neconcesive, care, puse în dificultate de asaltul necruţător al istoriei (individuale şi colective), secretează, spre a se apăra, roiuri de imagini disperat-patetice. (...) Iar relevarea coşmarului vesel al cotidianului, a grotescului, a mizeriei existenţiale, a urâtului grohăitor din jur (ca metonimii ale unei disperări copleşitoare) devine calea piezişe a autoflagelării.”.

© 2007 Revista Ramuri