Jaroslav Seifert, scriitorul ceh deţinător al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1984, a demonstrat prin volumul Toate frumuseţile lumii (1981) că genurile biograficului sunt sensibile în clasificarea lor riguroasă, că încadramentele explicite sunt ignorate cu bună ştiinţă pentru generarea unui alt context de receptare a istoriei personale în intenţia de înţelegere a spiritului unei epoci culturale. Jaroslav Seifert a scris acest volum înainte cu câţiva ani de decernarea celebrului premiu şi s-a emis ideea că şi această scriere ar fi contribuit la acordarea înaltei distincţii. Motivaţia Juriului Nobel este însă direcţionată spre scrierile care au definit destinul literar al poetului ceh: „Pentru poezia sa care, înzestrată cu prospeţime, senzualitate şi o bogată inventivitate, oferă imaginea eliberatoare a spiritului neîmblânzit şi a diversităţii naturii umane”.

Disocierea făcută de George Gusdorf între autorul de memorii şi autorul unei autobiografii ne oferă însă o grilă acceptabilă pentru înţelegerea universului narat de Jaroslav Seifert: „Autorul de memorii contribuie mai mult la istoria epocii sale decât la propria istorie; istoria personală se înscrie în istoria generală şi obiectivă (...)” (Auto-bio-grafie, Editions Odile Jacob, 1991, p. 467).

Şi totuşi, scriitorul ceh face o susţinută pledoarie pentru autoportret, iar istoria culturală a Pragăi se constituie în „rama” acestui autoportret. Întrebarea firească este dacă scrierea astfel concepută este persuasivă prin ineditul informaţiilor culturale încadrate în mici povestioare personale şi cum arată autoportretul în final. Parcurgând volumul lui Jaroslav Seifert (prea puţin incitant la lectură până spre final), constatăm că imaginea definitorie este autoportretul în oglindă. Iar paginile de memorialistică dedicate acestei secvenţe sunt poate chintesenţa volumului: scriitorul îşi aminteşte cum pictorul Ludvik Kuba le-a povestit că în lipsa modelului s-a hotărât să-şi facă autoportretul privindu-se în oglindă. Argumentele sunt convingătoare: este mai ieftin, modelul este docil, poate să revină asupra detaliilor. Invitat la radio pentru a vorbi despre sine într-o emisiune dedicată poeziilor sale, Jaroslav Seifert va încerca acelaşi exerciţiu pentru realizarea unui crochiu...în oglindă: „un fel de autoportret în câteva trăsături care să nu dureze mai mult de cinci minute. Eventual chiar cu un minut mai puţin” (p. 100). Scrierea despre sine s-a dovedit cel mai dificil de realizat: „Băteam camera în lung şi în lat (...), dar nimic inteligent şi potrivit nu îmi venea în minte. Din când în când mă uitam cu coada ochiului în oglindă şi mă încruntam, supărat pe mine însumi. La radio (...) în alocuţiunea mea am încercat însă să mă feresc de tot ce ar fi putut să se refere la propriul meu portret. Credeam că o fac din modestie” (p. 101). În realitate, lui Jaroslav Seifert îi lipsea arta portretului, arta ca sinteză între harul de vizionar şi arta desenului, aşa cum văzuse la Ludvik Kuba.

Memoriile însă pot fi un autoportret. Nu sunt fidele pentru istoria personală, dar redau un chip recognoscibil şi surprind detaliile care pot permite interpretarea personalităţii scriitorului. Volumul de memorii al lui Seifert se deschide cu o declaraţie dezarmantă: „... nu am de gând să scriu memorii. N-am acasă niciun crâmpei de hârtie cu date şi însemnări interesante. Şi-mi lipseşte, de altfel, şi răbdarea pentru asemenea scrieri. Şi aşa se face că nu-mi rămâne decât amintirea. Şi zâmbetul.” (p. 26).

Care sunt resorturile amintirii? Care este procesul de reconstituire a unei secvenţe din istoria culturală a Pragăi prin „ocheanul” umbrit de „ninsorile” anotimpurilor personale? Sunt întrebări ce se detaşează la finalul lecturării fiecărei secvenţe memorialistice. Iar răspunsurile sunt dezarmant de simple: mirosul violetelor, promenada, „frumuseţea sumbră”, vinul de Burgundia.

Amintirile nu pot să nu aducă în prim plan biblioteca proiectelor eşuate. Un exemplu doar: împreună cu Teige, Jaroslav Seifert a întemeiat Clubul Devětsill şi tot împreună îi cunoscuseră la concerte pe Stravinski, pe Milhaud, pe Satie. În taină însă Seifert asculta Mozart. La dorinţa lui Talich a scris ciclul Mozart la Praga, care trebuia să fie recitat între secvenţele serenadei lui Mozart. Proiectul lui Talich nu s-a realizat, iar poemele lui Seifert „au fost nevoite să-şi trăiască propria lor viaţă” (p. 135).

Rămân ca teme portretul în oglindă (superficială surprindere a detaliilor definitorii) şi promenada, celebrul Corso praghez, pretext pentru o „defilare” a personalităţilor vremii. Ca într-o peliculă cinematografică se derulau secvenţele cu aceia ce au reprezentat grupul „Îndărătnicii” şi, firesc, reprezentanţii avangardei cehoslovace. Volumul Toate frumuseţile lumii propune o lectură pe două nivele: în spatele imaginilor personale declanşate de amintirile bătrânului poet ceh poate fi configurată lumea artistică a unei capitale culturale cu toată dinamica unei societăţi în transformare. Iar Jaroslav Seifert devine confesorul unui univers de sentimente artistice trăite acutizat din perspectiva rememorării într-o scriere memorialistică bazată pe amintiri. Este o lume privită din perspectiva senectuţii cu imaginea morţii iminente, din faţa căreia sunt salvate amintiri ce pot defini o lume culturală.