Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Un appendix recent

        de Alina Gioroceanu

Lucrarea profesorului Rădulescu nu îşi propune să fie mai mult decât ceea ce este: un compendiu al principalelor utilizări neliterare ale limbii române actuale. Orice cititor cu studii liceale, neinteresat de ample comentarii teoretice ori de stufoase trimiteri bibliografice, dacă ar fi preocupat de exprimarea literară, şi-ar putea limpezi nelămuririle parcurgând această carte.

Îmi place să cred că intenţia autorului, profesor de limba română, a fost aceea de a oferi un ultim cadou util foştilor elevi cu ocazia susţinerii examenului de maturitate, o listă a greşelilor gramaticale şi ortografice, însoţită de scurte explicaţii (într-o ipoteză, s-a considerat că şi Valerius Probus, autorul celebrului Appendix latin, ar fi fost un profesor care nota greşelile elevilor săi în ideea de a-i corecta). Deşi nimic nou nu recomandă cartea pentru un cercetător specialist, pentru un truditor al şcolii este un bun instrument de fixare a normelor literare actuale.

Conţinutul nu vizează o problematică diferită de a altor lucrări cu pronunţat caracter normativ şi le amintesc aici pe cele mai valoroase şi mai apropiate cronologic: G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007 (Piteşti, Editura Paralela 45, 2006) şi Isabela Nedelcu, 101 greşeli gramaticale, (ediţia a II-a, Bucureşti, Humanitas, 2013). Exemplificarea ţine exclusiv de presa scrisă (evidenţiată prin surse centrale ori călărăşene) şi presa vorbită din perioada 2010-2013. M-a bucurat să regăsesc la sursele bibliografice, printre obişnuiţii universitari bucureşteni, şi numele unor craioveni cunoscuţi, profesorii Flora Şuteu, Elisabeta Şoşa şi Ion Toma.

Îmi amintesc că, în urmă cu puţin timp (s-ar putea ca scriind „puţin” să mă înşel, deoarece timpul este mult prea elastic atunci când depinde de propria-mi apreciere), urmăream la televiziunea naţională suita de emisiuni concepute ca un dialog între Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu despre diferite subiecte. Unul dintre ele se referea inclusiv la felul în care vorbim, la greşelile de limbă şi de gândire care se propagă azi. Am gustat atunci reflecţiile lingvistice şi extralingvistice, vorbele de duh („oamenii care folosesc gramatica greşit sunt ... prostibili”), ironia fină sau corozivă inclusiv în ceea ce priveşte utilizarea greşită a construcţiei ca şi, prin raportare la mănunchiul de trăsături morale, politice, mentalitare care caracterizează vorbitorul de română.

Şi iată capitolul al II-lea, punctul 14, Utilizarea greşită, ca un clişeu, a grupării „ca şi” în locul prepoziţiei „ca”, pentru evitarea unei false cacofonii. Este vorba aici atât de exprimările de tipul ca şi candidat, ca şi copil, în care şi este interpus pentru evitarea unei cacofonii, deşi aceasta ar fi putut fi evitată dacă se foloseau sinonimele drept ori în calitate de (drept candidat, în calitate de copil), cât şi de construcţiile mimetice, în care gruparea „ca şi” este extinsă în structuri în care nu există vreun pericol cacofonic (ca şi actor, ca şi profesor, ca şi jurist, în loc de ca actor, ca profesor, ca jurist). Rezultatul? O „fars㔠lingvistică în care suntem actori: „acest „ca şi” extins ca o molimă, la scară naţională, devine nu numai supărător, ci şi aberant şi ridicol atunci când cacofonia evitată ... nu există! Fenomenul de „hipercorectitudine”, la care suntem martori, se explică prin faptul că simpla apariţie a prepoziţiei „ca” creează, automat, reflexul anticipării unei silabe cacofonice, ceea ce – de foarte multe ori – este fals (însă vorbitorul nu îşi dă seama de acest lucru” (p. 107).

Aş fi adăugat aici, în perimetrul instrumentarului anticacofonic, amuzantul fenomen al „virgulei vorbite” (semn de punctuaţie la origine, grafic, adică utilizat exclusiv în scris). Nu m-ar mira să aud în curând şi o exprimare de genul „Fonetica virgulă comparată”.

Cele douăsprezece capitole grupează diferite erori gramaticale, hipercorectitudini, redundanţe, exprimări eliptice aberante, erori de topică, de ortografie şi ortoepie, confuzii de substantive mobile, de paronime ori de pseudosinonime, etimologii populare, pronunţări ori grafii greşite ale unor neologisme latino-romanice, erori de accentuare şi inovaţii lexicale neatestate de normă.

Se pare, aşadar, că ne caracterizează confuzia – în ceea ce priveşte desinenţele de plural (-e/-uri, -i/-e), terminaţiile (-tor cu –toriu), diferitele secvenţe vocalice (la verbe cu infinitivul în /a, -ează cu –ază), flexiunea verbală (v. „a plăcea” şi „a părea”), locuţiunile şi construcţiile libere (locuţiunea adverbială de relaţie „referitor la” şi gruparea liberă cu valoare de adjectiv-atribut „referitoare la”), locuţiunile şi construcţiile analizabile („dat fiind” şi „dată fiind”), conjuncţiile (disjunctivul „ori” şi adversativul „or”), prepoziţiile („din” cu „dintre”, „între” cu „dintre”) etc. –, nerespectarea regulii (norma academică privind grafia cu „â” şi „sunt”), neglijenţa în rostire şi scriere (în privinţa unor substantive ce denumesc termeni sociali, medicali, culturali, de exemplu), inutila inovaţie (crearea arbitrară, după model străin, a unor cuvinte).

© 2007 Revista Ramuri