Nimic nu e întâmplător. Cea mai bună carte al lui Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, are în centrul său un personaj memorabil, un actor marionetist. Prozatorul recunoaşte că a scris prima piesă de teatru spre a-şi exersa dialogurile în folosul cărţilor de proză, tot pe motive de construcţie şi vizualizare narativă s-a înscris la Facultatea de Teatru, iar acum, iremediabil prins în lumea teatrului, montează spectacole şi scrie texte dramatice. Subintitulate „Nişte comedii”, piesele din Unu+unu+(unu...) sunt exerciţii/ experimente cultivând un comic aparte, ironic, incisiv, coroziv, într-o serie de suprapuneri între drama socială, satiră, teatrul absurd, performance art.

O tentativă de sinucidere este subiectul în jurul căruia se dezvoltă prima piesă. Personajele sunt generice (Tânărul 1, Tânărul 2, Cumnatul, Reportera), protagonistul singur are nume, are identitate, artificiu ce pare să-i confere consecutiv autenticitate. Şi chiar este veridic, criza sa e justificată, însă evoluează destul de predictibil. Deşi fixaţi caricatural, partenerii lui sunt cei care dau culoare şi forţă. Gestul său devine până la urmă un pretext pentru o satiră socială. Un topos de tradiţie precum „drama intelectualului” e tratat în manieră clasică: victima inocentă, cumnatul avar, nevasta indiferentă, presa obsedată de rating. Un melanj de clişee din media autohtonă sunt inserate şi exploatate cu succes. Ajunsă la locul faptei, tânăra reporteră îşi vede toate speranţele de glorie năruite când sinucigaşul nu cooperează. Delirul verbal, model de manipulare şi comportament neprofesionist, funcţionează ca un declic pentru Cristian: „Astăzi, un caz dramatic: un cetăţean, sătul de batjocura la care suntem supuşi în propria ţară de politicienii de la guvernare, a luat decizia de a-şi încheia existenţa, în semn de protest.” Intervenţiile reporterei, dincolo de montajul fals, au un efect de mise en abîme, o punere în scenă care uşor, uşor devine vizibilă nu neapărat pentru cititor/ spectator dar şi pentru personaj. Situat „deasupra”, sus pe stâlp, cu o perspectivă mai largă, are o revelaţie asupra inutilităţii actului său: „Dar ştii ce-am mai priceput eu azi? Că, privită de sus, de oricâte ori s-ar schimba într-o secundă, lumea arată tot la fel. E diferită, dar exact la fel. Cu mine sau fără mine. Şi atunci, ce rost are să stric suma totală, de vreme ce nimeni nu poate sesiza diferenţa? Dacă priveşti de sus, unu + unu + unu + unu +unu + unu + unu + unu + unu + unu + unu arată exact la fel ca unu + unu + unu + unu +unu + unu + unu + unu + unu + unu. Iar ca să vezi că arată la fel, nu trebuie decât să iei o oarecare distanţă. Aşa că de ce să mor, dacă prin moartea mea nu pot nici să adaug, nici să scad?” El se izolează în interiorul unei experienţe, în afara ţesăturii cotidiene a vieţii în care orice poate deveni subiect de ştiri, sau, mai mult, poate fi regizat, aranjat de oameni întreprinzători: cumnatul, reportera şi cameramanul negociază subiectele, pun la cale scenarii. Primul dintre acestea, realizat cu complicitatea celor doi tineri (figuri marionetă, uşor de manevrat), sfârşeşte violent – „eroul” din primul reportaj primeşte o corecţie ce e filmată, transmisă live, e transformat într-un nou subiect.

Lift în mişcare vorbeşte despre un alt tip de manipulare a spectatorului, cea realizată cu acceptul acestuia, parte a unei convenţii artistice. Însă aici convenţia e ruptă, se încearcă un fel de dezvrăjire brechtiană a spectatorului, o expunere a mecanismelor. Şi, din nou une mise en abîme, teatru în teatru: o piesă cu doi actori, regizor, sufleur şi spectatori (de fapt un cor al spectatorilor). Un actor îşi recită monologul şi deodată abandonează rolul, fuge în culise. Un al doilea actor îi ia locul şi scena se repetă, numai avertismentul diferă: „Plecaţi acasă, oameni buni, piesa asta e o tâmpenie!” Intervine regizorul, intră în scenă un oficial care preia el rolul, apoi sufleurul, toţi reia acelaşi monolog scuzându-se pentru sincope şi asigurând publicul că de fapt aşa e piesa. E o dublă asigurare, atât pentru corul spectatorilor, cât şi pentru spectatorii din sală. Sufleurul moare, apare doctorul, confirmă moartea, apoi un al doilea oficial anunţă anularea reprezentaţiei, un discurs stereotip de un umor (in)voluntar grozav. Şi toate astea în primul act. Actul intermediar reia ultima scenă – discursul oficialului despre condiţia teatrului, actorilor, spectatorilor, în timp ce actul trei e centrat pe audienţă, pe reacţia şi intervenţia sa: „Huooo! Huuuuuuuo!”, strigă un tip din cor şi totul degenerează într-un măcel al spectatorilor. Este condensată aici o mini istorie a mişcărilor teatrale.

Reciclarea unei specii marginale, melodrama, prin translocarea ei în spaţiul absurdului, face obiectul celei de-a treia comedii, Elefanţi roz şi elefanţi galbeni, integrată iniţial într-un volum colectiv, Antologia dramatIS (2008).

Fiecare personaj trăieşte drame mărunte, situaţii triviale, frecvente în teatrul absurdului, pe care personajul raisonneur le sistematizează: „Un mare filosof a spus că fiecare dramă îşi are valoarea sa, în funcţie de acceptarea ei ca dramă de către un om neutru.” Pseudo-conflicte se îmbină într-un amalgam de replici, retorică, jocuri de limbaj întrerupte periodic de Personajul Galben, ce, asemeni marelui păpuşar, se joacă, suceşte, răsuceşte personajele-marionetă. Figuri fantastice (inorogul, vasiliscul, calul înaripat, elefantul roz) sunt invocate în demonstraţia sa despre capacitatea raţiunii de a se constitui într-un radar pentru sentimente: „cum s-ar descurca oamenii fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz sau elefanţi galbeni? Ha, ha... Nici nu vă închipuiţi! Fără inorog, vasilisc, cal înaripat, elefanţi roz sau elefanţi galbeni oamenii ar...” Urmează treceri bruşte de dispoziţie: reproşuri, jigniri, împăcări, îmbrăţişări, sărutări, declaraţii de iubire şi din nou retrageri, retractări, acuzaţii, iar scena finală cu protagoniştii ce îşi donează bijuterii, haine, bilete la staţiune, scurta de piele, întreaga avere, pare desprinsă din spectacolul hipnozei în masă realizată de un alt mare maestru iluzionist – Woland din romanul lui Bulgakov.

Lucian Dan Teodorovici scrie un teatru al momentului, cu nuanţe critice şi tinde consecvent şi programatic să descopere, asemeni maestrului păpuşar, cum să manipuleze textul, cum să-l aducă la viaţă.