Traducere din japoneză de Anca Focşeneanu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu

Radical era un copil care se bucurase prea puţin de îmbrăţişări drăgăstoase în viaţa lui. Când l-am văzut prima dată la maternitate prin geamul transparent, în pătuţul ca o mică bărcuţă, sentimentul care m-a cuprins a fost mai degrabă de teamă decât de bucurie. Trecuseră doar câteva ore de când se născuse şi genele, lobii ure­chilor şi chiar picioruşele păreau încă îmbibate de lichidul amniotic. Avea ochii pe jumătate închişi, dar nu părea adormit. Îşi scosese braţele şi picioruşele lui subţiri din păturica prea largă cu care era înfăşurat şi le mişca uşor. Părea că se plângea cuiva că fusese lăsat într-un astfel de loc din greşeală. Iar eu, lipită cu fruntea de geamul salo­nului, întrebam tot pe cineva imaginar cum de se făcea că acel bebeluş era al meu.

Aveam 18 ani, eram singură şi neajutorată. Obrajii îmi erau supţi de răul matinal pe care-l simţisem tot tim­pul până ajunsesem în sala de naşteri. Părul mi-era îm­bibat de sudoare şi purtam aceeaşi pijama pătată acolo unde mi se rupsese apa.

Dintre cei cincisprezece bebeluşi din sală, aşezaţi pe două şiruri, numai el era treaz. Era puţin înainte de zori şi pe holuri nu se afla nimeni, în afară de infirmiera din salonul slab luminat. La un moment dat, bebeluşul a des­chis pumnii strânşi şi şi-a întins degeţelele. Unghiile lui erau extrem de mici şi aveau culoarea negru-albăstrie. Era din cauza sângelui meu care se întărise între unghiile lui.

M-am îndreptat cu greutate către cabina infirmierei.

– Scuzaţi-mă, vreau să vă rog ceva, am strigat. Puteţi să-i tăiaţi unghiile bebeluşului? Îşi mişcă mult degeţelele şi mi-e teamă că se va zgâria…

Poate că încercam inconştient să-mi demonstrez că sunt o mamă bună. Sau poate nu era decât faptul că nu mai suportam durerea pe care o resimţeam iar în pântec.

De când mă ştiu, nu am avut un tată. Mama s-a în­drăgostit de un bărbat care a abandonat-o când a aflat că e gravidă. Aşa că m-a crescut singură. Lucra la o firmă care organiza mese festive pentru căsătorii. La început ajutase la cele mai mărunte lucruri, precum contabilitatea, decorarea sălii, realizarea aranjamentelor florale ikebana, dar în timp a obţinut diferite calificări şi a ajuns, în cele din urmă, proprietara afacerii.

Era o femeie foarte puternică. Cel mai mult pe lume îi displăcea ca oamenii să mă socotească o fată săracă, fără tată. Făcea tot posibilul pentru a crea aparenţa că suntem bogate, deşi în realitate eram sărace. Primea de la com­pania care le livra vestimentaţia bucăţile de pânză rămase, şi din ele mi-a croit, cu mâna ei, toate rochiile. Aranjase să iau lecţii de pian cu reducere de la pianistul sălii de cere­monii. Şi întotdeauna avea grijă să împodobească feres­trele apartamentului nostru cu florile rămase după petreceri pe care le strângea şi le aducea acasă.

Cred că am devenit menajeră tocmai pentru că, de foarte mică, am îndeplinit toate treburile casnice cât mama lucra. Nu aveam nici doi ani şi încă mai purtam scu­tece, dar mă descurcam singură cu spălatul când se întâmpla să fac pe mine. Şi îmi amintesc că, chiar înainte de a începe şcoala primară, am început să gătesc singură orez prăjit. La vârsta lui Radical, nu numai că aveam grijă de întreg apartamentul, dar plăteam şi factura la lumină şi participam la şedinţele de cartier în locul mamei.

Din ceea ce-mi spunea mama rezulta că tata era un bărbat foarte chipeş şi inteligent. Nu am auzit-o nici măcar o dată să-l vorbească de rău. Mi-a spus că avea un restaurant, dar detaliile mi le-a ascuns în mod intenţionat, repetând numai lucrurile care-i conveneau. Că era înalt, vorbea bine engleză, se pricepea la muzică şi avea o fire deschisă, atrăgând simpatia tuturor datorită zâmbetului său larg.

În mintea mea, imaginea despre tata e cea a unei statui dintr-un muzeu, împietrită într-o poziţie fixă. Oricât de mult m-aş apropia de acea statuie, continuă să privească nemişcată în depărtare, fără să se uite la mine şi fără sămi întindă mâna.

Am început să mă întreb de-abia în adolescenţă de ce acest om, descris în culori atât de frumoase de mama, ne abandonase pur şi simplu, fără ca măcar să ne ofere un sprijin financiar. Dar atunci deja începuse să-mi fie indi­ferent cine e tata şi ce face. O lăsam pe mama să-şi între­ţină iluziile legate de el, acceptându-le fără să zic nimic.

Ceea ce a distrus violent aceste iluzii, ca şi pe cele pe care le crease prin rochiile din resturi de pânză, lecţii de pian şi florile aduse acasă a fost faptul că am rămas gra­vidă. S-a întâmplat când treceam în ultima clasă de liceu.

Băiatul era student la electronică şi-l cunoscusem la slujba cu jumătate de normă, unde mergeam după cursuri. Era o fire liniştită şi un băiat foarte educat, dar i-a lipsit simţul responsabilităţii pentru a accepta ce se întâmplase între noi. Toate cunoştinţele lui de electronică care mă atră­seseră la început n-au mai ajutat la nimic. A dispărut din viaţa mea, ca un bărbat întâlnit din întâmplare.

Deşi acum împărtăşeam aceeaşi experienţă de a fi conceput un copil din flori, nu am putut domoli furia mamei, oricât am încercat. Se lamenta cu voce tare şi, pentru că reacţia ei emoţională a fost atât de puternică, n-am mai putut să-mi dau seama ce simţeam eu însămi. Am plecat de acasă în a 22-a săptămână de sarcină şi, de atunci, n-am mai ţinut legătura cu mama.

Când mi-am luat bebeluşul de la maternitate şi l-am dus la blocul cu apartamente pentru mame singure, singura persoană care ne-a întâmpinat a fost proprietara acelui stabiliment. Am îndoit singura poză pe care-o păs­trasem cu tatăl copilului şi am introdus-o în cutiuţa pe care mi-o dăduseră de la spital pentru a-i păstra ombilicul.

Când bebeluşul a crescut puţin şi l-au acceptat la creşă, m-am programat imediat la agenţia de menajere Akebono pentru un interviu. Cum abilităţile mele erau limitate, părea singura slujbă pe care o puteam avea.

Puţin înainte ca Radical să intre la şcoala primară, mam împăcat cu mama. Într-o zi, am primit prin poştă un ghiozdan foarte şic pentru el. Era tocmai când reuşisem să ne mutăm din apartamentul pentru mame singure într-o casă a noastră. Mama lucra încă la firma de orga­nizat căsătorii.

Dar când abia începusem să simt că am scăpat de greu­tăţi şi să mă bucur de prezenţa unei bunici pentru co­pi­lul meu, mama a făcut o hemoragie cerebrală şi a murit.

Şi ăsta e un motiv pentru care cred că m-am bucurat mai mult decât Radical însuşi când Profesorul l-a îm­brăţişat cu dragoste.

De la venirea lui Radical, în viaţa noastră s-a instalat o rutină plăcută. În afară de faptul că trebuia să pregătesc cina pentru trei persoane, treburile mele rămăseseră ace­leaşi. Vinerea eram mai ocupată pentru că trebuia să gătesc pentru tot weekendul şi să pun mâncarea la frigider. De exemplu, făceam friptură şi piure de cartofi, sau peşte cu legume, şi, deşi îi explicam de mai multe ori Profeso­rului cum trebuie să le dezgheţe şi să le combine, el nu a învăţat nici măcar cum să folosească cuptorul cu microunde.

În mod surprinzător însă, când soseam luni dimineaţa nu mai era nimic din mâncarea pe care i-o lăsasem. Dez­gheţa cumva friptura şi peştele şi le mânca, iar vesela folosită era spălată şi aşezată în suportul de vase.

Eram sigură că, atunci când nu mă aflam acolo, cum­nata sa avea grijă de el, deşi, când mă aflam eu acolo, nu apărea nici­odată. Nu ştiam de ce îmi interzisese cu stricteţe să comunic cu ea. Pentru mine cea mai grea problemă era să găsesc o metodă de a o cunoaşte mai bine.

Iar pentru Profesor, problemele cele mai grele ţineau toate de matematică, ca de obicei. Nu părea să se bucure când îmi arătam admiraţia că, după ce investise mult timp, reuşea să rezolve o problemă şi, în plus, câştigase şi un premiu în bani pentru acest lucru.

– A fost doar un joc, obişnuia să zică cu o voce mai degrabă tristă. Persoana care a formulat problema ştie deja răspunsul. A rezolva o problemă despre care se ştie deja că are o rezolvare e ca şi cum ai urca pe un munte îndrumat de o călăuză, pe un drum deja bătătorit. Adevărul în mate­matică se ascunde undeva într-un loc neştiut de nimeni, în afara tuturor cărărilor bătătorite. Şi acel loc nu e întot­deauna piscul muntelui. Poate fi undeva pe o coamă a unui deal lin, sau într-o vale adâncă.

Spre seară, când auzea vocea lui Radical la uşă, Pro­fe­sorul ieşea din birou să-l întâmpine, oricât de absorbit era de munca sa. Deşi în general ura să fie întrerupt din meditaţie, când era vorba de Radical, părea dispus să renunţe la aceste tabieturi. De multe ori însă, Radical venea doar să-şi lase ghiozdanul şi apoi pleca în parc să joace baseball cu prietenii lui. Atunci Profesorul se întor­cea dezamăgit în biroul lui.

Din acest motiv, părea extrem de fericit când ploua. În astfel de zile putea să-l ajute pe Radical să-şi facă temele la matematică.

– Când sunt în biroul Profesorului, parcă devin mai deştept, mi-a spus Radical.

În micul nostru apartament nu aveam rafturi cu cărţi, iar biroul Profesorului, înţesat cu volume de-a lungul pere­ţilor, era un loc extraordinar pentru ei. Profesorul dă­dea la o parte carneţelele şi agrafele, precum şi resturile creioanelor ascuţite, pentru a-i face loc lui Radical şi apoi deschidea manualul.

Mă întrebam dacă orice profesor care face cercetare în domeniul matematicii superioare poate să explice pe înţelesul unui copil de şcoală primară ecuaţiile de bază. Sau Profesorul avea, în mod special, un mare talent. Ştia să predea cu aceeaşi claritate calculul fracţiilor, procentelor şi volumelor. Privindu-l, mă gândeam că orice părinte care face lecţii cu copilul ar trebui să ştie să-i explice în acest fel.

Fie că era o problemă cu un enunţ mai lung sau un simplu calcul, Profesorul îl punea mai întâi pe Radical s-o citească cu voce tare.

– 353 × 840 e egal cu…,

6239 : 23 e egal cu …,

4,62 + 2,74 e egal cu …,

– Orice problemă are un ritm propriu, ca şi o me­lo­die. Dacă îi simţi ritmul, vezi problema în ansamblul ei şi poţi să-ţi imaginezi unde poate fi găsită soluţia.

Şi Radical citea cu voce tare, de răsuna întreg biroul:

– Am cumpărat două batiste şi două perechi de ciorapi cu 380 de yeni. Două batiste şi cinci perechi de cio­rapi costă 710 yeni. Cât costă o batistă şi o pereche de ciorapi?

– Mai întâi să decidem de unde începem,a zis Pro­fesorul.

– Pare cam grea problema.

– Aşa e. E cea mai grea problemă din tema de azi, dar ai citit-o foarte bine adineaori. Are de fapt trei pro­poziţii. Batistele şi ciorapii apar de trei ori fiecare, şi ai ritmul necesar: X batiste, X ciorapi, X yeni… Ai simţit acest ritm al repetiţiei şi această problemă banală a sunat deodată ca o poezie.

Profesorul se străduia să-l laude şi să-l încurajeze cât mai mult pe Radical. Nu-şi pierdea răbdarea dacă se îm­potmolea. Şi găsea cuvinte de laudă chiar şi pentru cea mai mică descoperire a lui Radical, ca un miner care des­coperă o bucată de aur în malul mocirlos al râului.

– Hai să desenăm produsele pe care le-a cumpărat persoana din exerciţiu. La început sunt două batiste, apoi două perechi de ciorapi…

– Dar ăia nu seamănă cu nişte ciorapi! Seamănă mai de­grabă cu nişte omizi prea mari. Lăsaţi-mă să-i desenez eu.

– A, înţeleg. Aşa trebuie desenaţi ca să semene cu nişte ciorapi.

– A doua oară a cumpărat acelaşi număr de batiste, dar mai multe perechi de ciorapi. E greu să desenezi 5 pe­rechi… şi ai mei par să fie nişte omizi.

– Nu, e bine! Şi ai dreptate, cumpără mai multe perechi de ciorapi şi preţul creşte. Hai să vedem cât de mult a crescut preţul a doua oară.

– Păi… scădem 380 din 710.

– Notează aici, clar, ca să ai tot timpul în faţă ecuaţia!

– De obicei calculez cam dezordonat, pe spatele plian­telor.

– Dar fiecare formulă şi fiecare număr au un sens şi trebuie să le respecţi, altfel se supără, nu crezi?

Eu cârpeam ceva, aşezată pe marginea patului. De câte ori făceau lecţii împreună, încercam să-mi găsesc de lucru prin birou, pentru a sta şi eu cu ei. Călcam cămăşile Pro­fesorului, scoteam petele de pe cuvertură sau curăţam fasole pentru masă. Dacă stăteam singură la bucătărie, când auzeam râsul lor venind din birou mă simţeam ex­clusă şi părăsită şi, în plus, simţeam dorinţa să fiu de faţă când cineva se purta atât de frumos cu copilul meu.

Sunetul ploii se auzea mai tare în birou, ca şi cum acolo cerul ar fi fost mai aproape de acoperiş. Pentru că biroul era protejat datorită frunzişului care creştea în jurul casei, şi nu exista temerea că cineva ar putea privi înăuntru, nu trăgeam draperiile nici măcar seara, iar chipurile Profe­sorului şi al lui Radical se reflectau tremurânde în geam. Când ploua, mirosul de hârtie din birou devenea şi mai puternic.

– E corect. E doar o problemă de împărţire şi ai des­luşit-o.

– Am aflat mai întâi preţul ciorapilor, 110 yeni.

– Da, dar acum trebuie să fii atent. Problema batis­telor poate pă­rea simplă, dar poate fi şi o capcană.

– Da… dar e mai simplu să faci adunări cu numere mai mici.

Biroul era prea înalt şi Radical era nevoit să stea foarte drept când rezolva problema, cu un creion bine ascuţit în mână. Profesorul stătea în spate, cu picioarele încru­cişate şi cu un aer relaxat, şi îşi mângâia din când în când obrazul nebărbierit în vreme ce îl urmărea pe Radical. Atunci nu mai părea un bătrân slăbit de ani, nici un cer­cetător cu capul în nori, ci cea mai potrivită persoană pentru a-l apăra pe Radical. Profilurile feţelor lor păreau să se unească, suprapunându-se, formând o singură linie. Picuratul fin al ploii era dublat de scârţâitul creionului pe hârtie.

– Pot să scriu ecuaţiile aşa, separat? Profesorul nostru se supără dacă nu le unim într-o singură ecuaţie lungă.

– Dacă le faci corect, nu are de ce să se supere.

– Hai să vedem. 110 de două ori e 220. Îl scădem din 380 şi obţinem 160, pe care-l împărţim la 2 şi ob­ţi­nem 80. Asta e – o batistă costă 80 de yeni.

– Da, e perfect!

Şi în timp ce Profesorul îl mângâia pe creştet, Radical se uita la chipul său pentru a se bucura de privirea plină de plăcere aprobatoare.

– Ştii, aş vrea să-ţi dau şi eu o problemă, e-n regulă? a întrebat Profesorul.

– Poftim?

– Nu te mai încrunta aşa! Până acum te-am ajutat la lecţii, acum vreau să fac şi eu pe profesorul şi să-ţi dau o temă.

– Dar nu e corect, a zis Radical.

– E doar o problemă scurtă. Iat-o: care e suma nu­merelor de la 1 la 10?

– Bine, accept să-mi daţi teme, dar vreau să vă cer şi eu ceva în schimb. Vreau să duceţi la reparat aparatul de radio.

– Aparatul de radio?

– Da. Când vin aici nu pot afla rezultatele de la meciurile de baseball. Nu aveţi televizor şi nici radioul nu merge. Şi se apropie finala.

– A, baseball profesionist… înţeleg, a oftat adânc, cu mâna odihnindu-se pe creştetul lui Radical. Cu ce echipă ţii? a întrebat într-un târziu.

– Nu se vede după şapca mea? Cu Tigers! a zis luând şapca lăsată undeva lângă ghiozdan şi punându-şi-o pe cap.

– A, cu Tigers? Tigers, a murmurat Profesorul ca pentru sine. Eu sunt un fan al lui Enatsu! Yutaka Enatsu, cel mai mare aruncător al celor de la Tigers.

– Da? Ce bine că nu ţineţi cu Giants! Deci trebuie neapărat să reparăm radioul, a insistat Radical.

Atunci m-am ridicat de pe pat şi am închis cutia de cusut. Profesorul încă bolborosea ceva. I-am chemat la cină.