Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








D.R.P.

        de Adrian Popescu

Am descoperit lumea sudului nostru prin prozele şi scenariile unui scriitor născut în Bihor, D.R. Popescu, el însuşi un amestec paradoxal de seriozitate transilvăneană şi isteţime nastratiniană. Un scriitor complet, autorul unor romane apreciate, piese de teatru cu miez etic şi eseuri unde reanalizează miturile umanităţi, dar si devierile morale, cu care ne întâlnim astăzi tot mai des. Un moralist? Nu numai, un creator de personaje memorabile, de atmosferă suprarealistă, de univers ordonat, sau aparent ordonat, unde irumpe inexplicabil un duh al haosului şi al absurdului. Recent, i-au apărut scriitorului sărbătorit două volume de eseuri, articole, tablete, publicate dup㠒89, Corul morilor de vânt, cu o prefaţă de Constantin Coroiu, la Editura „Pallas Athena” din Focşani. Abundă în aceste pagini paradoxul şi observaţia comportamentului deviant al semenilor noştri. Pe prozatorul lui ,,F’’ l-am cunoscut în anii când era redactor-şef al revistei Tribuna, după ce fusese redactor la revista Steaua, unde intram şi eu, prin 1971, ca tânăr corector, cum fusese şi el. D.R.P. îşi aminteşte figura lui A.E. Baconsky, redactorul şef al publicaţiei clujene, un mentor al tinerilor redactori Mircea Tomuş, Virgil Ardeleanu sau Leonida Neamţu, cu care şeful lor juca volei, destins, în curtea redacţiei de pe strada Horea. Le împrumuta sau le citea poeme din Ungaretti, Montale sau din alţi autori occidentali. Exemplul poetului generos, dar care deranja ideologic forurile şi, drept urmare, a urmat destituirea şi mutarea sa prin viclenie la Bucureşti, 1959, unde devine şomer, practic, până la dispariţia sa la cutremurul din 1977. Acesta l-a impresionat profund pe D.R.P. A procedat şi el la fel cu tinerii de talent. Dar D.R.P. mai observă ceva, în eseul lui cu ,,merele postmoderniste’’, din amintitul mai sus volum, condiţiile de atunci, de care se bucurau scriitorii, nu se pot compara cu indiferenţa de-acum. E adevărat, dar atunci trebuia plătit un preţ, dacă nu de toţi, de unii dintre noi. Ce-am câştigat, ce-am pierdut, dup㠒90, fiecare îşi poate răspunde singur.

Pagini de admiraţie are D.R.P. pentru marii profesori ai Clinicilor medicale universitare clujene, doar făcuse trei ani de Medicină. Că nu şi-a uitat dascălii cu faimă consolidată, ca vestitul semiolog, profesorul de la Medicala a II-a, Ion Goia (pe care l-am cunoscut şi eu) este explicabil. Severul clinician avea ceva din statura şi alura lui De Gaule, pe lângă exigenţa sa notorie. Dar să-ţi aminteşti numele atâtor medicinişti, ale colegilor cu care ai stat în sala de disecţii sau la cursuri, după atâţia ani, să le enumeri numele, într-o scrisoare adresată unui chirurg de renume, înseamnă să ai o memorie afectivă, care declanşează bucurii interioare extraordinare, în ciuda greutăţilor, nu or fi fost nici ele puţine, în acei ani.

A fost mereu abordabil, ziceam, încurajându-i pe tinerii prozatori clujeni, colegii lui de la revista Tribuna, să-şi publice la timp cărţile. Dar nu numai pe ei, lista ar fi prea lungă, s-o dau eu, aici...

Am călătorit la lacul Ohrid, prin 1982, delegaţia noastră în frunte cu D.R.P. îl însoţea pe Nichita Stănescu, laureat, la propriu, cu premiul prestigiosului festival internaţional ,,Serile de poezie de la Struga’’. Am fost fericit văzându-l pe poet sărbătorit aşa cum se cuvine, dar D.R.P., Adam Puslojic, Anghel Dumbrăveanu, Ioan Flora erau mândri de-a dreptul de discursul laureatului de la catedrala Sfânta Sofia din Ohrid. ,,Ce-ar fi, mi-a propus D.R.P., nu ştiu dacă glumea sau nu, să intri în lac, provocându-i în şir pe ceilalţi să vină după tine (după noi?) ţinându-se de mâini?”. Era viziunea unui poet? Imagina un ritual purificator? Nebunia poeziei cerea spectacol? Făcea aluzie la entuziasmul antic? Se amuza?

Imediat după 1990, am fost invitat la un colocviu spiritual-cultural în Portugalia, la Braga; printr-o minune am reuşit, eu şi soţia mea, să urcăm la bordul avionului care zbura la Casablanca, fără să avem viza de intrare necesară. Urma s-o primim la Lisabona, prima escală, destinaţia noastră. Călătoria ne-a fost luminată de conversaţia cu un prieten al lui D.R.P., regizorul Geo Saizescu, om deschis, plin de energia sănătoasă a firilor dintr-o bucată, avea unele afinităţi cu marele prozator, de altfel, colaboraseră la mai multe filme, D.R.P. fusese autorul unor scenarii. Geo Saizescu m-a cucerit prin disponibilitatea lui sufletească, soră bună cu cea a prozatorului şi a dramaturgului, pe care-l admiram amândoi. Geo Saizescu, la un moment dat, după ore de discuţii, mi-a cerut un scenariu despre încreştinarea noastră, am spus da, voi încerca, i l-am trimis la Bucureşti, căuta sponsori pentru a începe filmul, unde strămoşii noştri din Scitia Minor descopereau, îmi imaginam eu, religia lui Iisus Cristos prin intermediul trupelor romane, trecând pe podul lui Apolodor din Damac, venite să cucerească Dacia… Mormintele martirilor de la Niculiţel, semnul crucii pe lespezile tombale, Teotim de Tomis, Dionisie Cel Mic, Nechita de Ramesiana, primele comunităţi…Mi-a spus că, modificat de cineva, scenariul are şanse… Asta datorită afecţiunii comune pentru D.R.P., dar nu a fost singura dată, am scris altundeva, când marele prozator m-a ajutat direct, sau indirect.

La mulţi ani, să-i dorim cu drag, din Clujul tinereţii sale!

© 2007 Revista Ramuri