Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Când începe istoria?

        de Nicolae Prelipceanu

Cineva îmi povestea recent despre cartea unui clujean serios dedicată luptei pentru salvarea Roşiei Montane din ghearele rapace ale celor de la compania canadiană despre care se aud tot mai puţine lucruri în ultimul timp. Un cărţoi de vreo cinci sute de pagini, care întorcea pe toate feţele problema exploatării cu nu mai ştiu ce acid, precum şi a distrugerii mediului înconjurător. Mi-am amintit eu însumi despre cele două contacte pe care le-am avut cu locul acela, unul prin 1965, celălalt puţin mai târziu, poate în 1970 sau ‘71. Casele vechi, rămase din vremea boom-ului economic al acelui teritoriu, de pe când aurul se descoperea în adâncurile sale şi fostul cazinou, unde se jucau şi se pierdeau milioane, erau acum (adică atunci) puţin mai mult decât nişte ruine.


Dar gândul mi-a fost spulberat, trimis în cu totul altă direcţie când am auzit ce susţine autorul în prefaţa acelui op. Manifestaţiile contra firmei Gabriel Ressources i se păreau autorului, şi o afirma cu toată seriozitatea, că ar fi adunat cele mai ample mase de oameni din istoria, desigur postdecembristă, a României. Câţi erau aceşti cei mai mulţi? Ei, aşa, vreo patru-cinci mii de oameni bine intenţionaţi, sau oameni de bine cum le-ar fi spus un politician vestit în epocă, adică în primele zile de după căderea regimului Ceauşescu. Octavian Paler ar fi spus despre starea în care m-a proiectat această informaţie, că a devenit melancolic. Pe mine m-a podidit nostalgia anilor aceia, când, la 15 noiembrie 1990, capitala a fost inundată de o masă de cel puţin cinci sute de mii de oameni de toate vîrstele şi stările sociale, care cereau democraţie şi înlăturarea foştilor nomenclaturişti de la puterea proaspăt instalată, în locul fostului lor şef şi inspirator (mi-am amintit şi de „Tov. Ceauşescu, inspiratorul victoriilor noastre”). Manifestaţie care a dat naştere, la scurt timp, Alianţei Civice, azi uitate, aşa, ca să se simtă bine cei de-acum. Dar şi amintirea Pieţei Universităţii, anterioare acesteia, în fapt un fel de mamă a ei, cu zecile ei de mii de oameni care cereau democraţie, iar apoi, aceea din 13 iulie 1990, cu toţi bărbaţii aceia şi femeile acelea arborând culoarea albă şi tăcerea, împotriva celor ce se petrecuseră cu o lună în urmă.. Sau de acel Paşte, 1992, când vreun milion de oameni au invadat Bucureştiul, ca să-l vadă pe Regele Mihai, prima oară lăsat să intre în ţară, dar nu numai ca să-l vadă, ci şi ca să-l roage să rămână: „Maiestate nu uita, asta este ţara ta!” Cât de departe sunt acei ani mi-o spune nu numai calendarul, ci şi mentalitatea oamenilor. Adică de ce mentalitatea? aş putea fi întrebat. Cum n-am în clipa asta nici un interlocutor, o fac de unul singur, aici. La ce mentalitate te referi, la dispariţia ideii că monarhia ar putea salva democraţia („numai sângele albastru/ ne va scoate din dezastru” ritma şi rima pe-atunci poetul Dan Laurenţiu, azi cam la fel de uitat)?


Mentalitatea care ne face să ne închipuim că istoria începe cu noi, cu ceea ce am văzut şi trăit noi, pe care o ilustrează impecabil (nici dacă şi-ar fi propus asta nu i-ar fi ieşit atât de bine) autorul acela, parcă de la Cluj. Dacă domnia sa n-a văzut ce se întâmpla în anii ‘90, acele manifestaţii de neconceput azi, ci doar ce relatează în carte, pentru domnia sa clasamentul începe cu asta, cu vizibilul imediat anterior. Pentru acest tip de om, anii ‘90 nu există. Exact cum proceda regimul comunist cu cei care alegeau libertatea, li se ştergeau numele şi tot ce făcuseră până atunci, din memoria colectivă, dacă erau scriitori, cărţile lor erau scoase din librării şi bilbioteci, dacă erau oameni de cinema, se refăceau, fără ei, genericele filmelor şi aşa mai departe.


Mentalitate care se manifestă din plin şi fără nici o teamă de ridicol mai ales în prea firava pătură a celor ce încearcă marea literaturii cu degetul. Nici pentru mulţi dintre ei ceea ce a fost înainte nu există. Dacă-i cheamă ca pe vreun scriitor cunoscut nu se sfiesc să semneze la fel, nu neapărat pentru a beneficia de, să zicem, gloria acestuia, ci aşa, pentru că habar nu au, pentru că nu vor să aibă habar de altceva decât de ceea ce le trece lor prin cap şi prin viaţă. Un egoism fără margini, fără frontiere cum s-ar spune, ba, de fapt, cu frontiera fiecăruia dintre ei, acolo, prezentă, singura care contează. Nu ai nevoie să ştii ce s-a scris şi cine a scris înaintea ta ca să fii scriitor, îi spunea lui Dorin Tudoran un proaspăt premiat la Botoşani (categoria tineret-debuturi), eu (sau noi?) sunt(em?) clasicul/(clasicii) meu/(noştri). Ce contează că acel ilustru de câteva clipe a dispărut complet din literatură, cu tot cu clasicul lui, dacă el aşa credea, aşa era bine! Nu le poţi scoate acestor oameni din cap ideea, care a şi devenit o mentalitate. Pentru că e mai simplu să te faci că o iei de la zero, putând să furi titluri şi idei cu dezinvoltură, iar dacă ţi se semnalează acest lucru să ridici din umeri: ce-mi pasă mie (nu chiar „chip de lut”)? Orwell curat! Orwell? Cine e ăsta? Parcă-i aud.


Şi uite aşa se înfiinţează mereu o altă istorie, păstrându-se din cea trecută cel mult fleacurile, suprafeţele pe care binevoiesc să li le arate celor noi şi proaspeţi unii dintre cei mai vechi, care le intră în graţii cu cancanuri aşa zis literare şi cu povestiri ale deşucherilor celor de cine ştie când altădată. Într-o continuă rescriere a istoriei, conform fiecărei generaţii noi apărute. Bine, dacă vedeam asta la pretendenţii la gloria literară, autori de unică folosinţă ca o anume hârtie, m-a mirat să aud că este şi mentalitatea unor cercetători ai fenomenelor sociologice. Bătrânii istorici de altădată, chiar de la Cluj, repetau mereu o vorbă care mă enerva şi pe mine când eram tânăr: „istoria magistra vitae”. Ei bine, azi nu m-aş mai strâmba aşa, imaginându-mi cum ar fi o viaţă fără magistra, adică fără îndrumătoare/ îndrumător. Că nici „franceza fără profesor” de altădată nu era ce este cea cu profesor, darmite viaţa… Să fie şi aici un model american, cel al lui self-made man? Dar asta înseamnă, automat, un magister, sau o magistra.



© 2007 Revista Ramuri