în plină seară, necuvenit,

de prea puţini zărită, lumina.

valurile ei orbitoare

blând în zidurile casei tale, ca într-un mal, au lovit,

încet-încet înfrângându-le.

prin spărtură a intrat în cameră apa cea clară, ca un frig,

lumina te-a împresurat. şi necontenit a crescut:

aici, împrejurul tău, şi oriunde-n oraş.

cristalele sale pure (revărsare părând

a unei mulţimi de cerşetori orbi de argint)

pretutindeni au fost izbăvitoare în noapte. totul

a sfârşit în lumină,

arbori, tramvaie, macarale, case şi străzi,

totul a pierit înecat în marile ape.

apoi, oceanul de raze şi-a legănat apele sfinte

şi curând a aţipit stingându-şi luminile:

singur, ostenit, tăcut, ferecat, nevinovat, mântuit, pururi.

picioarele mele se mişcă

mânuite de marele păpuşar. braţele mele, şi ele.

propriile mele cuvinte îmi apar pe buze

numai după ce au depus cerere la el

şi au căpătat aprobare.

inima mea bate sau nu bate, după cum vrea el:

şi aşa e umplută cu paie, şi aşa nu contează.

e tare marele păpuşar. ţine bine în mână

hăţurile hahalera. controlează surâsuri şi lacrimi.

întunericul şi lumina. fumul din coşuri.

gemetele femeii care naşte.

e tare. mă mir cum de nu se încurcă în atâtea

fire. şi mă întreb, mă întreb aiurit

unde vrea să ajungă.

ce linişte mare

în noaptea asta.

dac-aş străbate-o cărare cu cărare,

dac-aş citi-o pagină cu pagină,

poate aş ajunge

până la Dumnezeu.