Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Yvonne Rossignon, olteanca romană

        de Adrian Popescu

O poetă puţin cunoscută azi, apreciată în perioada interbelică, este Yvonne Rossignon, născută dintr-o mamă olteancă (la Studina, din fostul judeţ Romanaţi) şi având tată un cetaţean din Hexagon, venit să se ocupe de moşiile Brătienilor. Poeta a rămas în Italia, după 1947, ca mulţi alţi scriitori români, Nicu Cranica, pe care l-am cunoscut şi eu, Dan Petraşincu, un călător împătimit, la maturitatea târzie, deci greu de găsit acasă (aproape de Via della Pilotta), după cum îmi spunea soţia sa, Horea Roman etc., cu toţii refuzând ,,binefacerile” comunismului care se instala. Poezia ei este restituită cititorilor de Maria Vaida, care îi strânge cu atenţie maximă şi empatie versurile din revistele vremii, plus volumul, singurul antum, publicat în Italia. Avem prin eforturile, care au durat şase ani, ale exegetei un florilegiu dens, apărut acum la editura Grinta, cu titlul Cântec de lumină frânt. El este precedat de un studiu, temeinic documentat, Poeta florilor de prun. Antologia adună din reviste ca Pagini literare, Viaţa literară, Iconar etc., pentru prima dată, tot ce a scris în româneşte poeta, de la debutul ei în revista turdeană, Abecedar, 1933. Este, aşadar, o primă şi serioasă restituire a unei voci lirice interbelice neglijate de istoria literară. Nu mai puţin util şi nuanţat ne apare comentariul istoricului literar Mircea Popa, un avizat cercetător al exilului cultural românesc. Istoricul literar amintit completează cercetarea Mariei Vaida prin analiza climatului literar general, în care apar versurile lui Ivonne Rossignon, studentă la Cluj, funcţionară la Ambasada din Roma, trimisă de statul nostru, apoi, cum spuneam, luând calea pribegiei. Cum sunt versurile sale? Ca o revărsare de energii chtonice şi cu un fior de pagână exultare, amintindu-ne, prin panismul lor, de primul Lucian Blaga, dar şi de vibraţia extatică a Magdei Isanos. Se simte aerul epocii dominat de stilistica poeziei de la revista Gândirea, dar figuraţia nu e angelică, e numai vag religioasă, nu atât ortodoxistă, cât panteistă. Cateodată, un poem te surprinde prin energia sa antică, precum Pan, din 1933, unde versurile au o vigoare pastorală care e numai în parte blagiană: „Şi cătuşele de iederă cântau foşnit/ Iezii tresăreau cu nări înfiorate/ Tropoteau mărunt pe trupul lui blănit/ ...Seara caprele veneau cu uger greu de lapte./ Pan îşi adânceşte, căuş albastru, mâna/ Şi îşi varsă pe buzele prea coapte/ Laptele din care iezii au supt“. Dar nucleele de modernitate nu trebuie căutate aici, ci în Tristeţea lui Sapho, poem îndrăzneţ, amintindu-mi de celebrul text, interzis de cenzura vremii, al lui Baudelaire, excelent tradus, recent, de Octavian Soviany. Poezia poetei române mizează şi ea pe ambiguităţi şi subtilităţi erotice. Doar câteva versuri: „Ca ierburile grele de neştiutul polen vă aplecaţi, crude, una peste alta;/ şi vorbele voastre de dragoste, zadarnice, vântul/ le spulberă şi nu le dă răgaz să rodească”. Sau: „Uneori când, în mare se pleacă trupul vostru gol, să se scalde, vântul duce departe, până în drumul corăbierilor bruni, parfumul coamelor voastre încinse de armuri…”.

Şi totuşi nu va fi tot timpul bucurie intensă şi jubilaţie panteistă în poezia lui Ivonne Rossignon, al cărei nume l-am citit frecvent sub versurile publicate în Revista scriitorilor români, de la Roma (numai mai târziu revista apare la München), unde Mircea Popescu, despre care am scris în numărul anterior al Ramuri-lor, era un admirabil critic şi coordonator al literaturii desţăraţilor. El le oferea, generos, un mijloc de a se întâlni în paginile revistei sau la congresele anuale, aşteptate cu nerăbdare. Căsătorită în Italia, poeta Ivonne Rossignon are, după război, griji multe cu creşterea celor trei copii, văduvă, se lupta cu greutăţile vieţii postbelice şi ale exilului, cu dubla lor povară, cu un rar curaj, cum subliniază, convingător, şi Maria Vaida şi Mircea Popa. Cred că a fost o fiinţă puternică, a scris, poate, numai când reuşea să scape de obligaţiile cotidiene familiale, presante, compunând poeme mai mult „printre picături“. Monica Lovinescu evocă o vizită la Roma, în strada Lisabona, unde oaspetele remarcă energia poetei „masivă cu graţie“, apoi altă vizită, pe aceasta nu o mai aminteşte Maria Vaida, la Fregene, cu Mircea Popescu, lângă Roma, unde locuia familia Menichelli. Ţara copilăriei şi a tinereţii sale literare, perioada senină, presupun, a studiilor filologice clujene nu cred că le-a uitat vreodată. De aci provine energia ancestrală, rafinată de cultură, a poeziei sale, din pământul Olteniei natale. Copila avea de timpuriu o fire extrem de independentă, chiar aventuroasă, cum citează Maria Vaida din Monica Lovinescu, La apa Vavilonului... Dar şi un fel de tristeţe gravă, Maria Vaida scrie despre un expresionism care ar caracteriza poezia lui Ivonne Rossignon, în partea a doua a creaţiei sale, cea a poeziilor scrise direct în italiană (sau traduse de ea, după ciornele româneşti?) adunate în volumul, singurul antum, La vendemmia di Pan, Garzanti, Milano, 1943. Mircea Popa: „Nota definitorie a acestor versuri nu mai este aceea de exuberantă îmbrăţişare a vastităţii cosmice a lumii, a contopirii frenetice cu un univers guvernat de legile statornice ale Binelui, Simplităţii şi Purităţii universale, ci, dimpotrivă, unul cutremurat de spaime, angoase, temeri, agresivităţi, pericole, debusolări”. Modernitatea acestui volum este la cote impresionante pentru evoluţia stilistică a poetei, în linia ermeticilor italieni, Montale, peisaje seci, animate din adânc, neretorizate emfatic, Quasimodo, un rău al secolului, care atinge omul şi lucrurile, o sobrietate misterioasă: „Din spatele negrelor grilaje de copaci te arăţi/ auroră a oraşului palidă şi epuizată/ ca după o lungă noapte de nesomn“ (Aurora) ori „Departe răsună flautul/ vântului afară din oraş, pe câmpuri…“ (Octombrie), sau „Logodnica mea e deja o amforă netedă,/ o amforă brună de pământ…“ (Balada etruscului beat). Sau „Prin străduţe întunecate luna/ merge pe bâjbăite, atingând uşor pereţii…“ (Oraşul în noapte).

Războiul, apoi moartea celui drag i-a produs poetei, pe de o parte, o dezvrăjire a lumii şi, pe de alta, un regret dureros după ţara pierdută. „Mi-a rămas din toate scrumul şi amarul/ lumii irosite-a raiului pierdut”. Sumbrele motive ale stingerii, presimţirea unui drum închis, sentimentul de părăsire, de sleire a izvoarelor vieţii domină acum, în cea de a treia etapă a scrierilor ei, în ciclul Poemele exilului, cum le grupează exegeta. Sunt texte de rezonanţă creştină, prin cufundarea în „apele calme ale rugăciunii”. Între descurajare şi speranţă, poeta are notele dramatice ale dialogului cu Divinitatea (arghezian-imputativ, pe alocuri, plin de compasiune, alteori): „Doamne, înfloreşte-mi căinţa, primeşte-o./ E tot ce am din inima de copil”. Puritate şi candoare copilarească au colindele, unde poeta pare a-şi regăsi, prin amintire, seninătatea de altădată. O comparaţie între poezia Pan, din 1933, şi Culesul bătrânului Pan, din 1943, cea care deschide volumul scris în italiană, tradus de Maria Vaida în româneşte, se impune cititorului. Prima e cântecul toamnei plină de rod, a doua, o elegie a unui Pan istovit, orb, cu „tristeţea sa matură“, care ascunde înăuntrul său ceva greu, ca „un măr, ca un ciorchine“, ceva pe care o mână scotocindu-i în piept zeului viilor şi al dansului îl striveşte acolo, un fruct – „sângele viilor“, poate chiar viaţa lui. Pan adoarme fericit, muribund? fără să mai aud㠄cântecul funebru“, cu „lacrimi pe mâini şi pe faţă“. Aceasta este viziunea poetei mature, de o „vitalitate depresivă“, cu sintagma unui regretat critic echinoxist.

Maria Vaida pregăteşte, cum ne spune în prefaţă, o monografie Ivonne Rossignon, act cultural necesar pentru cunoaşterea unei poete remarcabile (1912 -2000), cu un destin aspru. O poetă care şi-a găsit criticul devotat în persoana Mariei Vaida. Monografia sa despre Gheorghe Pituţ, din 2003, sau despre Lucreţia Suciu, din 2010, alte titluri, versuri sau studii, atestă un cercetător pasionat de figurile trecutului nostru literar imediat sau mai îndepărtat.

© 2007 Revista Ramuri