Schimbarea la faţă a României de după revoluţie a prilejuit etnologiei româneşti redescoperirea comunităţilor românofone, trăitoare în afara graniţelor ţării şi, în acelaşi timp, conştiinţa că timpul scurs a produs schimbări substanţiale în interiorul acelor comunităţi, schimbări rămase necercetate.

Cum mai toate aceste comunităţi vieţuiesc în contexte agresive, cu state care nu le recunosc originea românească sau, pur şi simplu, alteritatea culturală şi, implicit, drepturile ce decurg de aici, cu o presiune desnaţionalizatoare dramatică, a apărut un adevărat curent recuperator, o macro-temă a etnologiei noastre, în care responsabilitatea ştiinţifică se conjugă cu patima patriotică.

Chiar de la început s-a constatat că o cercetare independentă nu are nicio şansă, că oricât de importante ar fi fost relaţiile interpersonale, ele nu contracarau opacitatea, chiar aversiunea autorităţilor.

Noi înşine am trăit o astfel de experienţă neplăcută, când, la mijlocul anilor ’90, după succesul unei cercetări în Timocul bulgăresc, o parte a echipei (N. Panea, M. Fifor) a încercat să extindă, din motive lesne de înţeles, ancheta şi la vest de Timoc, în partea sârbească. Eşecul acelei iniţiative ne-a convins că orice descindere în astfel de zone trebuie să aibă maximum de acoperire, ştiinţifică, instituţională, administrativ-politică, şi că acest lucru nu poate fi realizat decât pe baza unor proiecte.

Apariţia strategiilor de dezvoltare transfrontalieră, iniţial cu Bulgaria şi Ungaria, ca mai apoi acest tip de politică să se extindă şi la Serbia, au facilitat derularea unor proiecte cu rezultate notabile. Implicarea Ministerului de Externe, prin Departamentul intitulat „Politici pentru relaţia cu românii de pretutindeni” a asigurat fluentizarea şi, totodată, creşterea numărului de echipe de cercetare prezente în cadrul comunităţilor româneşti de peste graniţă. Mai mult chiar, fiecare mare universitate situată aproape de graniţă şi-a orientat cercetările în zonele transfrontaliere limitrofe, ceea ce a facilitat o cercetare ritmică, susţinută, profundă şi diversă, chiar dacă, şi aceasta a trebuit să se supună rigorilor, în special, financiare ale instituţiei salvatoare, care se numeşte Proiect şi pe care am învăţat să o adorăm.

Uneori, limitările sau disfuncţiile impuse de derularea unui proiect, pe cât de enervante şi frustrante ar părea, produc (nu mereu!) şi rezolvări fericite.

Voi prezenta în rândurile următoare un astfel de exemplu sau cum un obstacol financiar poate deveni soluţia unui succes ştiinţific, subliniind cu fermitate că o excepţie nu poate fi, în niciun fel, invocată drept regulă şi că o întâmplare rămâne o întâmplare.

Proiectul se numeşte „Configurări ale discursului etnologic al aromânilor din Albania şi România din perspectiva cercetărilor ştiinţifice interdisciplinare (etnofolclorice şi lingvistice) actuale” şi a fost propus de trei instituţii: Fundaţia Culturală „Muşata Armână”, Societatea de Cultură Macedo-Română şi Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române, urmând ca finanţarea proiectului să fie asigurată de către Ministerul Afacerilor Externe al României prin intermediul departamentului deja amintit.

Dincolo de punerea în evidenţă a unei strategii tipice pentru câştigarea şi derularea unor astfel de proiecte, colaborarea mai multor instanţe şi abordarea interdisciplinară, proiectul nu a fost gândit doar ca o imagine şi rezultat ale colaborării dintre cele trei instituţii implicate direct în redactarea lui, ci viza o angajare mult mai largă, transnaţională, a unor şcoli ştiinţifice diferite, după cum sugerează autorii lui: „Iniţial, tema proiectului viza studierea fenomenelor etnofolclorice dintr-o perspectivă interdisciplinară prin conjugarea eforturilor unor specialişti români şi albanezi din diferite ramuri de cercetare academică (etnografie, folcloristică literară, lingvistică, etnomuzicologie) şi a unui artist vizual. Intenţia grupului de specialişti era aceea de realizare a unei cercetări propriu-zise, nemijlocite de teren, în care să surprindem metamorfozările discursului oral, pornind de la sursa primară, o comunitate conservatoare, cu o vie tradiţie orală (aromânii fărşeroţi din zona Corcea) şi cu o viaţă comunitară coerentă, spre o investigare inedită într-un nou mediu de viaţă, cel al enclavelor de aromâni (unii dintre aceştia cu cetăţenie albaneză), stabiliţi temporar sau definitiv în România. Finalitatea demersului ştiinţific urma să se materializeze în redactarea unor studii teoretice...” (p. 4).

Doi dintre participanţii la proiect, Emil Ţîrcomnicu şi Iulia Wisoşenschi, amândoi cercetători la Institutul „Constantin Brăiloiu”, sunt nume binecunoscute pentru contribuţia lor la cercetarea comunităţilor românofone transfrontaliere.

Emil Ţîrcomnicu, etnolog şi editor, chiar a contribuit la publicarea corpusului etnofolcloric timocean, parte integrantă a impresionantului corpus, dedicat obiceiurilor şi sărbătorilor româneşti, structurat pe regiuni, editat de Academia Română, prin Institutul său de Etnografie şi Folclor, şi nici prezentul areal etnofolcloric nu îi era străin, el publicând în 2007 rezultatele unei alte anchete.

Intenţia lor pare a se contextua acestui model de construcţie savantă şi editorială, cu atât mai mult cu cât, de la Literatura poporană a aromânilor, a lui Pericle Papahagi, devenită parte a capitolului al doilea al impresionantei culegeri a lui Tocilescu, Materialuri folkloristice (1900), şi de la lucrarea lui Tache Papahagi, La românii din Albania (1920), materialul etnofolcloric dobândit în urma unor cercetări mai recente, cu excepţia lucrării Irinei Nicolau, Aromânii, credinţe şi obiceiuri, 2001, şi amintita lucrare a lui Ţîrcomnicu, Minorităţi româneşti sud-dunărene. Studiu etnologic al aromânilor, 2007, este sporadic prezent şi atunci în lucrări de sinteză sau cu caracter complementar.

Intenţia lor este însă deturnată de probleme contabile, de incapacitatea finaţatorului de a asigura susţinerea proiectului în complexitatea lui. În aceste condiţii, autorii, având exemplele strălucite ale primelor menţiuni moderne referitoare la aromâni, hotărăsc crearea unui album, un exemplu de etnologie vizuală sau, cum îl numesc chiar ei, „lecturi vizuale”.

Ei continuă, astfel, o tradiţie solidă, cea a fraţilor Manakia, a lui Theodor Capidan şi Tache Papahagi, care au alcătuit primele albume etnofolclorice ca formă de reconstituire a civilizaţiei tradiţionale aromâne.

Volumul, intitulat „Lecturi vizuale” etnologice la aromânii din Albania. Memorie, tradiţie, patrimoniu, avându-i drept autori pe Iulia Wisosenschi, Emil Ţîrcomnicu, Cătălin Alexa şi Nistor Bardu, este structurat în două mari secţiuni, prima, intitulată Peisaje culturale, conţine imagini originale ale celor cinci zone aromâneşti din Albania: Corcea, Moscopole, Şipsca, Boboştiţa şi Pleasa, iar a doua, compusă, la rândul ei, din alte cinci capitole, surprinde imagini ce reflectă obiceiuri, îndeletniciri, tradiţii, chipuri: Ocupaţii, alimentaţie şi industrie casnică, Chipuri, Chipuri pe cruci, Protejarea casei, Obiecte tradiţionale.

Fiecare din cele cinci peisaje culturale se deschide cu o imagine panoramică a localităţii respective, o imagine de ansamblu, suficient de expresivă, care sugerează resorturile istorice, raţiunile de apărare ale întemeierii aşezării, consonanţa cu activităţile comerciale ale locuitorilor, căci aceste localităţi sunt situate, în majoritate, pe drumuri comerciale celebre ale Balcanilor.

Capitolele sunt formate dintr-o succesiune de imagini, panoramice sau stop-cadre, care urmăresc o descriere în imagini a localităţilor respective. Această descriere fotografică este însoţită permanent de citate din lucrările amintite anterior sau din interviuri luate localnicilor de către cercetătorii implicaţi în proiect. Relevanţa acestora este sporită de calitatea fotografiilor, dar şi de a imprimării.

A doua secvenţă a albumului este impresionantă prin diversitatea subiectelor redate fotografic. Bogăţia vieţii tradiţionale, de un conservatorism siderant, nu ar fi fost niciodată corect reliefată dacă s-ar fi folosit doar descrierea scripturală, neînsoţită de imagini. Imaginile sunt însoţite de descrieri etnografice, de prezentări de obiceiuri, superstiţii, credinţe, poveşti de viaţă, întâmplări anecdotice care au calitatea de a umple cu viaţă imaginile fotografiate.

Alegând extrase din scrierile document ale savanţilor aromâni de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea pentru a explica imaginile, albumul a devenit el însuşi document.