| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Ana Donţutot ce am încape în două genţi cu care să părăsesc un oraş număr o sută patruzeci de paşi până la autobuz cu un bilet mototolit în palmă nous sommes dans un pot de chambre et nous serons emmerdés îmi spune şoferul de ce eşti aşa emoţionată? mâna mea scotoceşte după un obiect pe care l-a şi uitat în librăria cu o sută patruzeci de becuri unul stins şi un soare palid care se clatină la geam inima mea un ghem de hârtie alunecă din palma mea în palma şoferului şi se desface ca un transformer *** lumina ajunge prin zeci de site pe podeaua de ciment a bucătăriei mă aşez cu ceaşca fierbinte în mâini lumina de la 5 dimineaţa în care mă simt mereu caraghioasă cu părul vâlvoi şi unghiile rupte mototolind sub tălpi un fir de aţă desprins din nu ştiu ce haină acum nu mă mai dor decât arsurile de ibric la încheieturi *** noi nu putem fi mai mult de atât pentru că în zece minute se închide barul şi pentru că ţi-am văzut braţele sucind corpuri aruncându-le la pământ
mi-ai zis că ai ucis un om sorbeam din paharul cu cherry şi mă uitam cum ţi se strâng muşchii de pe braţe când povesteşti
am căutat un club de salsa şi nu am găsit în tot oraşul ţi-am zis că vreau să învăţ să dansez de fapt eram doar curioasă să te văd făcând mişcări graţioase răsucindu-mă noi doi nu putem fi amici mi-ai zis că ai învăţat salsa şi artele marţiale ca să-ţi controlezi agresivitatea treceam pe un pod şi credeam că o să mă împingi peste bordură apa sclipea întunecată la câţiva metri sub mine Kiti-mi spusese că dacă te uiţi mult mult poţi să ajungi în lumea aia a obiectelor dizolvate sau să-nebuneşti de-a binelea câteodată sunt suficiente câteva secunde îmi zici că lucrurile se schimbă cu o viteză turbată toate vor să pape ceva din noi niciun aurolac nu e de-aruncat ştii, echilibrul acesta e foarte fragil dacă mergi singură noaptea pe stradă poţi vedea blocurile întinzând braţe lipicioase şi drumurile căscând guri în urma ta *** oricine de la masă ştie că seara asta se va termina într-un şanţ seara asta pasată de la unul la altul ca sticla de whiskey ca narghileaua trecând prin toţi ca un curent pahare comune eşecuri comune încheindu-se toate cu mai încearcă oricine de aici ştie că secretul fericirii e sub capacele de bere că mâine o luăm de la capăt dar azi acum o terminăm fiecare în patul lui goliţi de toate doar somnul ca o pătură groasă acoperindu-ne capul *** nu e chiar o pierdere de vreme am ieşit noaptea să văd ploaia de meteoriţi m-am întins pe betonul rece am privit cerul 2 ore în şir lumina mi-a desenat corpul pe terasă de undeva de sus aş fi părut conturul lăsat cu creta la locul crimei n-a fost chiar atât de fără sens să stau sub şuvoiul de apă să mă întind pe terasă şi să curgă din mine omul pe care îl ucid în fiecare zi să se întindă ca o baltă sub mine *** toată liniştea adunată în şase ore se risipeşte dimineaţa mă readuce cu toate gândurile în carnea care nu mă primeşte se scurge îngrozită din pat şi cu mâinile tremurânde pe capac mă aruncă afară niciun aer de dimineaţă nu-mi va limpezi imaginea creştetul se desface ca pungile de supermarket din care să iasă toate surogatele fericirii cu care îmi umplu serile ceva se mişcă în stomac mi se urcă pe gât ca un şarpe, îmi deschide capul ca pe o fereastră ce dă spre un zid.
|