Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezii

        de Ioana Dinulescu

Umbrela bulgărească

Trece pe lângă mine indiferent.

Priveşte în urmă , dar se preface

că nu mă zăreşte. În stânga,

în dreapta, se uită pe furiş.

Acolo unde sunt eu cea adevărată

ţinteşte cu umbrela sa bulgărească.

Exotic colorată, înzorzonată

cu maci roşii şi verzi,

cu fructe de măceş, cu porumbe,

de parc-ar fi umbrela de soare

a femeii care se scălâmbăie

o dată la o mie de ani,

în oglinda mea din baie.

Ţinteşte peste umăr, ţinteşte

de la şold, ţinteşte din toate

unghiurile prăfuite , din toate

cotloanele smerite,

el ţinteşte spre mine

cu umbrela lui bulgărească.

(04.09.2013)

Trecătorii din oraşul ploii

Imbecil, victorios, secolul se rostogoleşte

cu surle şi trâmbiţe de carton

spre finalul comediei.

Est-timp ploaia continuă să cadă

vertical şi democratic

pe umerii trecătorilor grăbiţi

din oraşul ploii.

Cetăţeni grăbiţi să ridice cortina la teatru,

să tragă pe sfori craniul lui Yorick,

să-l înalţe la ceruri pe Falstaff,

să-i ascută sabia lui Hamlet,

ba chiar s-o îmbrâncească nerozi

în samovarul transsiberianului,

pe Ofelia.

Est-timp poetul Lucian se oglindeşte

narcisiac în valurile moldave ale Bahluiului,

îşi taie degetele (harşt! harşt harşt!)

de la mâna dreaptă.

Simultan, se leapădă de poezie ca de pielea

de sagri care i-a mărunţit viaţa toată , îşi face curaj

şi evadează adolescentin din alcovul

hetairei bătrâne, care i-a desluşit abc-ul

ploii şi vântului de pripas din oraşul

trecătorilor grăbiţi,

la Baaad, în copilărie.

Supravieţuind împreună

Eu şi Ea supravieţuim împreună

de două mii de ani

şi mai bine.

Eu şi Ea ne jucăm de-a eternitatea,

la două mii de Podişuri Tibet şi mai bine,

la o palmă de loc de Cimitirul Eternitatea

din Iaşi, oraşul moldav unde eu

am prieteni buni printre poeţi şi nevestele lor

tot mai tinere, tot mai frumoase

cu fiece secol care divorţează de mine

fără testament. Fără să-mi lase şi mie

o literă de aramă căruntă,

un abecedar fără coperţi,

o străduţă cu tei pregătiţi să înfrunte

eroic iarna care vine.

Supravieţuim împreună: eu cu literă mică,

Ea cu literă mare. Mă bate un gând/ un vânt

străin în faţa acestei nebune coli de hârtie:

că Ea mă va călca în picioare curând

pe mine. Eu, care am purtat-o în spate

ca pe un căţeluş orfan, abandonat printre blocuri,

ca pe o rădăcină proaspătă de Rosa Canina,

ca pe tratatul universal de poezie.

Presimt în această după-amiază ploioasă

De trei iulie, că Ei nu-i va fi milă de mine

nici la judecata de apoi.

Mă va strivi sub călcâiele-i cazone,

apoi va râde în hohote şi va da autografe

sublime, tatuându-şi sub voalurile fumurii

pe fesa atângă, pe fesa strâmbă

numele meu de poet.

Scara poetei

Era o zi de toamnă atât de senină

şi frumoasă că părea o minune anapoda

ca naşterea zeiţei Atena din coapsa tatălui său.

Navigam pe străzi desfundate ,

cu asfaltul crăpat, drapată de o rochie nouă,

din mătase fluidă, aproape lichidă,

punând la grea încercare atenţia

bărbaţilor sastisiţi din orăşelul meu.

Habar n-aveau ei că eu sunt poetă

şi, în acea zi senină de toamnă,

aveam de gând

să-mi cumpăr o scară de argint.

Obosiţi ca nişte miri de mucava

înainte de nuntă,

bărbaţii din orăşelul meu îşi contemplau

chipurile în oglinzi prăfoase,

rătăceau, sastisiţi fluturi de molie,

în plasa propriilor destine de mucava.

Est- timp eu navigam pe străduţe

liniştite, miraculoase, cu sânii mei feciorelnici

alintataţi discret de rochia mea nouă

din mătase fluidă.

Văduvă trandafirie, iubită a nimănui,

defilam cu o scară de argint în braţe

în umbra marilor copaci,

morţi înainte de a fi semănaţi.

Puiul cucului în cuibul meu

Vara întreagă am aşteptat

cu genunchii la gură,

să se întoarcă singur-singurel

puiul cucului în cuibul meu.

Fluturam împrejur vălurile

Văduvei trandafirii,

mă încoronam cu chipul ei

suav, ca într-un giulgiu de Torino

mă adăposteam, ca într-o piele de sagri.

Mă văluream desenând în oglindă

portretul lunii aprilie,

care trecuse demult pe la tâmplele

de azur ale casei mele.

Trecuse, vai, şi luna iulie, alintată,

răsfăţată ca o femeie de jumătate

de veac, care n-a râvnit niciodată

la bărbatul vecinei sale.

Stăteam în pragul casei cu genunchii

la gură, aşteptând ca într-o bună zi,

de 3 iulie, anno Domini,

puiul cucului să se întoarcă

singur-singurel, răsfăţat şi alintat,

în incubatorul creierului meu incendiat.

© 2007 Revista Ramuri