| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziide Iulia David*** Singurătatea mi-o explic prin felul în care am dobândit-o simplu într-o zi în faţa lumii am avut revelaţia izolării în trup Câteodată ies şi mă apropii cu sfială de fiica mea Vera vede în izbucnirile mele spontaneitatea bucuriei care este de o abstractă frumuseţe Câteodată ţine o clipă altădată ecoul ei e mult mai profund Zile întregi întreţin infidelitatea ei şi nu reuşesc decât să mângâi creştetul Verei care mă acceptă oricum *** Nu mă ocolesc frustrările Nici grija celorlalţi De-a umili poemul Sunt zile sângeroase patimi înfrânate Oricine deschide o uşă Se loveşte de un zid Traumele nu se văd Veselia e scutul Ce apără agonia Artistul perfect Visele sunt tot mai rare unghiurile tot mai strânse dilemele s-au îmulţit privirea percepe imagini tot mai şterse orice mi-ai spune nu înţeleg şi este aproape imposibil să devin martorul întâmplărilor tale cu toate acestea mă simt cel mai fericit produs al lui Dumnezeu discut liber în limbajul convenţional pe autorul sculpturii din spatele meu nu îl cunosc dar cred că el este artistul perfect. *** Lumea e de acord Cu mutilarea, cu răsfăţul Toţi îşi încrucişează braţele şi servesc de zid Sub un legământ statornic şi fără perdea se rostogolesc capete Iarba se trezeşte, umple câmpul respiră şi apoi moare ca o pasăre rătăcită Eu calc închipuind umbra ei vrăjită de soarele verii Nu am în preajmă decât râsul Verei şi o mie de întrebări fără răspuns Ceas bun Am crezut că pot Împinge uşor paharul în gol Răzvrătindu-mă acum gestul îmi repugnă mă trec fiorii dar merg mai departe Încerc să-mi amintesc ultimul poem publicat atunci (ne legasem pe viaţă prin numele dat întâmplării) Acum debarcaderul se pierde în ceaţă n-am mai mers decât o singură dată acolo lipsea ceva poate surâsul calm-melancolic sau poate povestea în sine nu mai era nimic decât amintirea unui ceas bun *** Îţi voi spune că pot să nimeresc ţinta că nu este deloc greu să mă port cu delicateţe şi să despic ideea în patru pune-mă să folosesc cele câteva cuvinte ca lama unei săbii de toledo sau arcul cu săgeţi de argint şi vei înţelege de ce port la mine arsenalul fabulos de care toţi se tem pentru că speranţa s-a subţiat atât de mult încât a devenit imaginea unei muchii tăioase şi graba asta nu-mi place deloc pentru că am o vârstă şi nu doresc să risc aşteptând anotimpul următor *** Un amalgam de idei contradictorii şi nici o speranţă nici un gest de onoare mi se face lehamite de alergătură toamna mă înconjoară o răsfăţ ca pe mine însămi citesc în Café Paris o pagină de un autor necunoscut care-mi place (cu unele rezerve) şi invoc punerea mea la zid ceilalţi mă privesc cu invidie ironia şi-o ascund şi mârâie neauzit străduindu-se să laude felul în care deschid ferestrele închizând bine uşile *** Frumos ar fi să-ţi abandonezi iluziile să-ţi infirmi argumentele şi să nu arunci cu vorbe în vânt (câte au mai rămas) să-ţi explici eşecurile şi să arzi cu nerăbdarea flăcării atunci vei fi binecuvântat în toate anotimpurile şi numai câteodată înlocuit cu sosia care se joacă cu visul Simplă, gălăgios de tandră Aventura începe cu dorinţa Ea îţi induce tăria de-a percepe cuvântul Ipocrizie a nopţii care doarme În braţele noastre Iar atunci răbdarea celorlalţi Care nu vor ca tu Să urli în sângele lor şi să trânteşti cu viaţa ta pe pragul altor uşi se va spulbera într-o discuţie liberă cu îngerul tău şi vor înţelege de ce a fost aşa şi nu altfel *** Ziua iese în stradă şi oferă promisiuni o zi subţire ca prietenia unei pisici solitare închid uşa, arunc cheia şi cobor în stradă mă alătur celor ieşiţi să pună ordine în dezordine plimbarea o fac cu precauţia celui devotat principiilor sale liniştea e plină de nelinişti promisiunile se lasă aşteptate ca în ziua precedentă numai de bine într-un rău necesar
Îţi aminteşti... poetului Ilie Constantin Îţi aminteşti orice nu şi seara aceea când am râs împreună cu alţii asemenea nouă mânuitori de cuvinte debarcaderul pustiu acum ţi-ar putea aminti dar e târziu să reconstitui ce ai pierdut memoria e liberă să aleagă acum am vorbit din nou laconic discurs într-o cursă contracronometru ce nu ne-am amintit a fost tocmai seara aceea şi ce puţin a lipsit să negăm totul. |