| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Mariana Codruţcast ca iraţionalul inima ta, marginalul umilit dormind pe sub poduri (totuşi, creierul i-a scris povestea cu toată cruzimea). acum baleiezi cu gândul orizontul ei cast ca iraţionalul. ca şirurile clare ale semănăturilor tinere. vântul îţi plesneşte cu palme uşoare obrajii, sparge pe ei o cărare sărată, fierbinte. vântul ciripeşte, pasărea bate, soarele inundă, ploaia arde în gol. nu sunt o tăietură precisă nu sunt o tăietură precisă în carnea zilei colective, viaţa mea nu e o tăietură precisă în carnea istoriei comune. când mă apropii prea mult de un om, inima lui se pulverizează iar eu cad în gol. dar cu atâta putere a disperării ştiu să mă-ntorc spre cerul şi pământul din mine, încât le fac să vorbească. în rest, totul e bine câteodată, scot mâna pe fereastră ca de sub iarbă, semne să fac spre trenul în chiote trecând călare pe orizont. la răstimpuri, cuvinte simple mi se desprind din gât şi doar plasa lor roşie, placenta asta maternă mă apără de cădere... în rest, totul e bine chiar dacă, strângându-mi tâmplele-n palme, simt sângele rostogolind în viteză prin puzderia drumurilor de sub piele un cap cu doi ochi plini de dispreţ. hiatus zbor când prin aer, când prin pământ încurcate căile Domnului sunt. dar inima grea nu se scufundă şi nici nu lasă în urmă vreo undă. iluzia cea de toate zilele uneori ziua îmi pare o fantă prin care cineva ne pândeşte din altă lume. închid ochii strâns şi mă rog: oricine ai fi iluzia cea de toate zilele dă-mi-o mie şi astăzi. viaţă comunitară 1. deşi februarie, aerul e de lapte. şi-atât l-a bătut toată noaptea vântoasa cu palele ei, că-n zori nu m-au mirat trandafirii nişte calupuri de unt gălbui înfloriţi sub ferestre. 2. sub ochiul blocat al bucătăriei, nişte bărbaţi vorbeau ce vorbeau apoi se stricau de râs. ignorându-i, o păsăruică din frigul blând şi puţintel umed arunca ba spre dreapta, ba spre stânga unduitoare panglici sonore. nu e o pasăre a iernii, clar, (cum nici copacii grăbiţi să se dea-n stambă alb-roz nu sunt ai iernii mi-am zis). dar ce bine că umblă pe-aici! 3. cum e să fii îngropat de viu? am întrebat într-o noapte în faţa geamului cât palma al bucătăriei (strecuram abilă fumul ţigării printre borcanele şi pungile din grătarul de-afară iar plopii şi salcâmii din crâng fumegau şi ei). a fulgerat brusc, nu mi-am răspuns. 4. jos în curtea interioară copacii freamătă ca nişte cili sub apă. simplul fapt de-a şti că ei, orice s-ar întâmpla, ajung întotdeauna în vârf (chiar dacă se pierd în crengi mai mari, mai mici şi în frunze) mă linişteşte. |