(fragment)

Nu spun că l-am văzut prea des pe tatăl meu când era tânăr. Schimbase mai multe ocupaţii şi tot timpul era plecat în nord, ca şi când vara ţinea morţiş să nu fie copleşit de căldurile din sud. După el veneau însă o groază de legende, în principal despre afacerile lui, de regulă necurate, dar şi despre aventurile sale cu o sumedenie de femei.

– De ce femei şi nu jocuri de noroc sau alte nebunii bărbăteşti? Îl întrebau cei mai mulţi.

– Pentru că patima jocurilor de noroc te omoară în faţa lumii, dar aventurile te omoară doar între ziduri.

E drept că nu prea era vorbăreţ cu mine despre femeile sale. „Lasă, o să înveţi singur, te învaţă ele sau te învaţă viaţa”. Lucrurile nu mă deranjaseră până când, la rândul meu, am preluat patima bărbaţilor din familie, pe care, iată, fără voia mea, urma să o ridic pe tronul de mahon, pe care credea bietul tata că îi este locul. Nu-şi făcea timp pentru mine, credea că, dacă sunt lăsat în voia mea, voi şti ce trebuie să fac şi avea încredere. Era ca şi când eu aş fi participat mereu la întreceri cu alţii şi ştia că nu voi abandona. Îi plăcea acţiunea în sine, întrecerea ca formă de comparaţie, chiar dacă uneori eram învins. Era un bărbat puternic, nu prea vânjos, dar mersul lui puţin şchiopătat îţi da credinţa că nu-i stătea nimic în faţă. „Este un om venit din munţi”, îl necăjea mama, însă el zâmbea, arătând că înţelege supărarea ei, pentru că nu-l interesa nimic altceva decât să aibă ce-i trebuie. Sentimentele erau prea largi pentru inima lui, poate că indiferenţa naturală cu care se născuse îl ajutase să treacă peste multe necazuri; se mişca puţin şi de aceea pieptul lui se îngreunase, iar picioarele se îngroşaseră peste măsură. Transpira la cele mai încete mişcări şi starea aceasta îl irita, simţea nevoia să se cureţe imediat şi dacă nu avea posibilitatea devenea în mod intenţionat mai încet şi vorbea puţin. Atunci mama devenea veninoasă: „Iarăşi leneveşti?”, vorbele ei sunau rece şi demoralizatoare, niciodată nu-l încurajase să facă ceva, părea, la rândul său, indiferentă faţă de viaţa lui. Ştia să pună întrebări pentru ca apoi să speculeze răspunsurile, învârtindu-se în jurul unor înţelesuri pe care le răstălmăcea astfel încât să nu te mai alegi cu nimic. De mic se obişnuise să poarte mereu ceva în mână, pe care, atunci când se concentra la alte lucruri, să-l mute în cealaltă mână; era un fel de cumpănire a echilibrului trupului său, dar şi al gândurilor ascunse în tăcerea lui. Cădea aşa de frumos pe gânduri încât începeam să-l imit, uitându-mă în gol şi făcând pe preocupatul cu neliniştile mele.

Toţi îl întrebau ce tot caută în nord, dacă are alte neveste şi copii acolo, iar el se mulţumea să afirme că „nu doarme singur, iar cât despre copii, ne avea pe mine şi pe fratele meu”. Nu trimitea prea mulţi bani acasă, dar când avea el aveam din ce trăi. Atunci mama devenea mai nervoasă. Se observa de la distanţă că era mai sigură pe ea când îl ştia plecat, „ avea el să vină până la urmă”, iar atunci când îl primea o apucau neliniştile. Era cu neputinţă să-i împaci pe oamenii aceştia, care mereu aveau câte ceva de împărţit? Şi asta din cauza obiceiului moştenit de el de la mama sa, şi bun şi rău, de a şti ce s-a mai întâmplat cu oamenii din sat despre viaţa cărora era curios să afle şi cele mai mici amănunte. Asta era prea de tot. Mama punea întrebările lui pe seama nevoii de a afla cum o mai duc femeile sale din sat, pe care le minţise, când era tânăr, că se va însura cu ele. Începusem şi eu să le ştiu, pentru că atunci când treceam pe lângă el, mă opreau şi-mi lăudau culoarea albastră a ochilor moşteniţi de la el, pentru ca apoi toate să afirme uşor: „Ai fi putut să fii copilul meu, ce păcat!”. Dacă la început i-am spus mamei, pentru că mă iritau mângâierile lor, când am simţit că o supăr am încetat. „Nenorocitele, cum să fie ele în stare să facă un copil ca tine!” Apoi, cu timpul, mă obişnuiam bine când simţeam că femeile acestea mă iubeau. Toate aveau ceva frumos în ele: carnea albă, neatinsă de soarele sudului; părul negru cârlionţat, ca de ţigănci tinere şi ochii verzi sau albaştri care îl înnebuneau pe tata. „O femeie, dacă are ochii frumoşi, nu poţi să cobori privirea mai jos”. Mai jos ar fi însemnat pentru el pieptul bombat sau picioarele strânse într-o linie unduioasă a mersului. Crescând, am înţeles că şi aceste femei începuseră să-şi piardă din farmec, grijile puseseră stăpânire pe ele şi nu mai erau atât de interesate de ceva anume. El însă nu-şi uitase obiceiul de a întreba mereu despre ele. Îl vedeam întristându-se când afla că unele dintre ele au paralizat, au fost lăsate de bărbaţi sau că au murit. Se trântea în pat şi tăcea suferind ca şi când pierduse pe cineva din familie. „Se apropie moartea” gândea el, refuzând să vorbească despre moarte. Îl auzeam când se ruga pentru noi şi pentru mama să fim ocrotiţi.

Când am început şcoala în oraş, pentru că nu venise niciodată la mine le spuneam copiilor că e plecat în străinătate. Era un fel de a mă grozăvi, lăsând un oarecare mister să se fixeze de numele lui. Nu prinsese războiul, era prea tânăr dar îi lăuda pe nemţi că se dezbrăcau în iernile geroase până la brâu şi se frecau cu zăpadă, încercând de multe ori să facă cu noi acelaşi lucru. Dar eu eram prea leneş, iar fratele meu prea răsfăţat aşa că renunţase. Nu voia să ne piardă. Atât îi rămăsese curat în viaţă: noi. Dar, atunci când ne întâlneam el tăcea. Era o ciudăţenie pe care nu mi-am explicat-o niciodată. Să afirmi că-ţi iubeşti copii, dar să nu-i înveţi nimic, în afara faptului că „am încredere deplină în voi, nu mă veţi face de râs”.

Într-o seară apăru pe neaşteptate îmbrăcat în haine negre de călugăr şi pe deasupra cu o pelerină de ploaie pe care erau cusute două cruci mari, albe, una în faţă şi alta în spate. Ne-am speriat. Mama luase deja puşca de vânătoare, cu patul putrezit, introduse pe ţeavă singurul glonţ pe care îl mai avea şi din spatele uşii, stăpânită de emoţie, întrebase:

– Cine este acolo?

– Sunt Patrel.

Pentru că nu-i recunoscuse vocea, mama întreabă din nou:

– Cine eşti că am încărcat puşca şi trag.

Vocea din spatele uşii tăcu. Apoi se auziră câteva ciocănituri uşoare, de trei ori repede şi două rare, un semn pe care îl ştiam toţi, însă când mama era cu mâna pe cheie pentru a deschide se mai auzi o lovitură. Atunci trase. Dincolo de uşă se auzi un icnet şi o bufnitură grea. După o clipă vocea stinsă a bărbatului de afară zise:

– Nu mai trage. Sunt Patrel Cecere.

– Patrel e mort. I-am îngropat coşciugul gol şi mâine îi facem pomana de patruzeci de zile.

– Nu sunt mort. Trăiesc...

– Am hotărâre de la judecător. Dacă e aşa, se va dovedi că am voie să omor şi un mort care mă atacă în mijlocul nopţii.

Noi tremuram de spaimă.

Nu puteam să vedem nimic şi ne închipuiam în cele mai groteşti forme un mort care a înviat. Nu mai venise de mult, noi crescuserăm şi, cu toate că aveam poza lui de ginere pe perete, neclară, nu ni-l mai puteam imaginea altfel. Afară trăsnea şi fulgera în fiecare clipă, iar prin geamul astupat cu un ziar vechi, de câteva ori, trecuse fugărită de fulgere umbra lui.

– Trebuie să recunoşti, femeie, că nu sunt vinovat. Vin pe urmele mele mai multe femei şi trebuie să le spui adevărul, se văita bărbatul de afară printre zgomotele trăsnetelor.

– Ce femei? Ce vinovăţie? La mine nu are ce căuta niciun bărbat.

Ştiam că mama ne crescuse greu. Era după război şi nimeni nu mai era sigur pe nimic. „Ei bine! Ştiţi, găsesc că sunt rare femeile care să reziste ursitei când au şi doi copii mici. Altele s-au liberat de mult de griji”. Nimeni nu-i imputa nimic, dar nici nu-i cerea iertare pentru cuvintele ei cam aspre folosite uneori. Cum să poţi să faci comparaţii cu alte femei din sat, pe care ea le considera adevărate duşmance pentru că nu se opriseră doar la un bărbat, ci îi luaseră pe toţi la rând, „să-i încerce dacă sunt bărbaţi sau fuste”. Mama nu ştia să-şi explice ideile pe care le-ar fi urmărit pentru că se aprindea repede şi se considera de fiecare dată jignită. Oamenii se grăbeau să o ocolească, avea o gură rea, iar cuvintele ei de ocară erau grele. Nu-şi putea înfrâna strigătele de uimire când o altă femeie pornise de acasă, în vremea războiului, în nord şi se întoarsese bogată şi înfumurată, de parcă studiase toate apucăturile lumii de care acum aproape că nu se mai temea şi chiar credea că este în măsură să o domine. Ştia ce-i lipseşte în Brancovia şi credea că totul ar fi depins doar de voinţa sa: gândul la un bărbat de casă care să-i ofere sentimentul de siguranţă, după care fugise toată viaţa. O auzeam vorbindu-şi încet: „Doamne, ce poate fi mai rău în viaţă: un gând bun sau o faptă rea?”.

I se părea că era destul de plăcut să fie curtată de toţi bărbaţii Brancoviei, care scăpaseră de front: cizmarii, frizerii, măcelarii, tăbăcarii, poştaşii, morarii şi gunoierii, oameni care aveau braţele tari, de muncă, şi care să fi abordat relaţia lor cu oarecare îndârjire şi pe care ea să o respingă, dar să nu-şi abandoneze admiraţia pentru vreunul dintre ei: „care să fie acela?”. Era misterul nedezvăluit al mamei, femeie cu principii şi reguli învăţate din cele câteva cărţi pe care le citise în modul inteligent de a se folosi, iar nu doar delecta cu învăţătură. Ştia că s-ar putea ca tot lansând pretenţii cu privire la bărbaţii de calibrul ei pe care şi-i dorea să intre în încurcături, fiind nevoită să adopte măsuri drastice pentru a stăpâni mânia celor provocaţi.

Nu ştiu cum proceda ea, dar reuşise până acum să-şi impună pretenţiile dezlânate, uneori absurde şi să nu-şi piardă respectul celorlalte femei, care de abia aşteptau să-şi rupă gâtul odată şi odată.

Afirma mereu că semănă la ambiţie cu tatăl său, un administrator cunoscut pe moşia prinţului „dar care îşi vedea de lucru într-un mod obişnuit”, arătând parcă tuturor că dispreţuia tot ceea ce ar fi însemnat înduioşătoarele vorbe în vânt. El administra, în absenţa prinţului, întreaga moşie, atelierele şi animalele, având obligaţia să înzestreze fetele, să le ajute să-şi găsească de lucru şi să-şi întemeieze familii, după modul celor mai înstăriţi oameni din sat. I-a trebuit mult timp să se facă înţeles, interveniseră duşmănii că se interesa prea mult de femeile frumoase şi cu toate că a cerut sprijin şi preotului Diocleţian Sapiola, teama că ar putea greşi îl învinsese; o perioadă căzuse chiar la pat. A înţeles târziu, după nopţi întregi de nesomn, că lumea nu rezistă în faţa reuşitei unuia dintre ei şi inventează păcate care generau animozităţi între cei care-l cunoşteau, finalul acestora fiind trist şi nepotrivit. Nu exista niciun fel de toleranţă faţă de el şi orice invenţie a lui necesita elemente care se lăsau cu hotărâri defavorabile pentru el. Lumea în care se învârtea el devenise opacă, poate şi pentru că îmbătrânise alături de el, o ştia din mers şi cu toate că o servise atâţia ani nu se sprijinea sub nicio formă pe ea. Dimineaţa când veneau la lucru, cei mai mulţi săteni se obrăzniciseră cerându-i înainte de a începe treaba să ştie cu cine vor lucra şi ce li se oferea în plus dacă erau disciplinaţi. În dimineaţa acelei zile, din momentul în care începuse să plouă, bătrânul întâlnise oameni grăbiţi, care nu-l recunoşteau, rămânând ascunşi după glugile mari ale sacilor de rafie.