Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Efectul Doppler asupra sufletului

        e Gheorghe Truţă

Aveam bănuiala că apropierea dintre poem şi roman nu e întâmplătoare şi, citându-l pe Ion Barbu, „undeva, într-un loc înalt şi sfânt” cele două entităţi, aparent ireconciliabile, se apropie până la o „sfânt㔠contopire (asimptotică, desigur!). Aceste gânduri mi-au fost reactualizate recitind volumul lui Horia Dulvac Efect Dopler, volum ce alătură două proze gemene stilistic şi tematic, dar simetrice ca atitudine artistică şi... fizic (cam cu acelaşi număr de pagini). De aceea, tot ce voi spune despre prima proză, Efect Doppler, e perfect valabil şi pentru cea de-a doua, Craiova domnişoarei Topuzu. În definitiv, Horia Dulvac ne propune un microroman-poem sui-generis, structura prozei sale depăşind însă rigorile cunoscute ale speciei, adică alternanţa de „felii” de notaţie frustră cu cele de efuziune lirică. Proza lui Horia Dulvac are o structură perfect omogenă şi constă într-un dozaj echilibrat între liricul, în special cel legat de imaginea în estompare a tatălui recent plecat, şi notaţia dureros-exactă a crâmpeielor de amintiri, a rememorării unor puseuri de sentiment şi senzaţii difuze. De altfel, imaginea tatălui nu bântuie prin paginile cărţii, ci e un sâmbure al amintirii aluvionare care înfăşoară încet, pe nesimţite, materie şi gând, în cele din urmă dând naştere la o structură rotundă, sub care se simte fibra caldă, uşor fumegândă a sufletului. O aglutinare de sentiment cald şi proaspăt, cu rânduri de notaţie rece, la fel de dureroas㠖 acestea sunt extremele deloc ireconciliabile ale prozei lui Horia Dulvac. Rememorările sunt scurte, repartizate în reprize egal-echilibrate şi voit exacte (depun mărturie în acest sens, mai toate evenimentele legate de evocatul liceu „Fraţii Buzeşti”, numit Bastilia, până la portretul în peniţă subţire al profui de mate Nistorescu, chiar a ceaprazăriei Lipscani, de unde ne achiziţionam celebrele şepci inscripţionate regulamentar „LFB”, fiind autentice...). Reluarea obsesivă a imaginii câmpiilor de floarea soarelui, a stupilor cu albine reale, dar şi cu albina-simbol ţin mai puţin de o latură eminamente poetică a prozei scrise de Dulvac, cât mai mult de un dozaj perfect între straturile fluide ale amintirii şi sentimentul evaziv-metaforic al gândirii auctoriale. Notaţia frustă, a unor episoade de defulare, dar şi polarizarea între sentimentul de viu al trupurilor frământate de amintirea unei proaspete iubiri carnale, pe care o resimte autorul în trupurile tinerelor asistente, şi sentimentul de frustrare provocat de abia petrecuta moarte a tatălui, dau autorului prilejul unor remarcabile pagini de notaţie psihologică, dar şi de a arăta ce poate un prozator autentic, aşa cum e Horia Dulvac. În puţine pagini, Horia Dulvac are fraze şi episoade marcante, unele antologice, de notaţie simplă, dar pătrunzătoare, de limpezime psihologocă şi literară, de excepţie. Senzaţia de poem de aici şi vine: din acurateţea autoscrutării, din eleganţa rememorării şi din acuitatea re-trăirii. Totuşi, fluidul memoriei, inevitabil liric, nu depăşeşte niciodată marginile ferme ale conştiinţei auctoriale, proza lui Horia Dulvac nu capătă niciodată gustul edulcorat al poemului excesiv-emoţional, auto-scrutarea, notaţia sarcastic-bănuitoare stând de veghe, mereu cu folos, în marginea subţire dintre proză şi poem. Iată o mostră de echilibru, de sobrietate şi eleganţă a notaţiei, fragment aflat chiar pe ultima copertă a volumului. „Hai la cimitir! i-am spus soţiei, şi am zburat împreună la braţ cu un buchet de liliac mov. Am privit în ochi camera la plecare şi pendula din perete a răbufnit: Mai lăsaţi-mă o dată cu duioşia voastră! Vaza de flori din hol a oftat şi ea brusc o duhoare de la cozile putrezite ale florilor pe care nu le mai schimbasem de o săptămân㠖 credeam că mirosul vine de la un puseu de nefericire al chiuvetei. Am închis uşa în urma noastră şi am fugit”.

Din punct de vedere fizic, „Efectul Doppler” înseamnă variaţia frecvenţei unei unde emise de o sursă de oscilaţii, dacă ea se găseşte în mişcare, relativ la receptor. Un exemplu simplu este sunetul produs de un motor de automobil: sunetul este mai acut când automobilul se apropie de receptor, şi devine mai acut, cu sonorităţi grave, când motorul se îndepărtează. Fenomenul e şi mai relevant pentru structura prozei lui Dulvac, dacă trecem pe teritoriul astronomic: stelele care se depărtează de noi au lumina deplasată spre partea roşie a spectrului, în timp ce stelele care se apropie vor avea luminozitatea deplasată spre partea albastră. Exact aşa se întâmplă şi cu „motorul” prozei lui Dulvac: autorul se află în centrul vieţii adevărate, care îl ţintuieşte cu o greutate telurică, apăsătoare, însă amintirea e fluidă, se desprinde de imaginea greoaie a subiectului şi pendulează, în registrul grav, „albastru”, terifiant, al morţii, de pildă, spre partea poetică, „roşie”, de plutire în visul copilăriei sau al tinereţii exuberante. Permanentul tangaj între tonul „grav” şi „subţire”, între „roşu” şi „albastru”, între poetic şi teluric face parte nu doar dintr-o dinamică a textului, dar dă substanţă şi sens prozei lui Horia Dulvac, instituind un adevărat model metafizic de gândire narativă.

Horia Dulvac e un prozator elegant, substanţial, sarcastic cu sine, dar şi cu presimţirea nimicului, şi care, dacă se va lua în serios pe tărâmul prozei, şi nu doar al eseului, unde excelează, e capabil de mari surprize.

© 2007 Revista Ramuri