Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Moartea la Deptford

        de Anthony Burgess

Traducere din engleză şi note de George Volceanov

(c) Editura Humanitas Fiction, 2015

Colecţia Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu

 

Anthony Burgess (1917-1993), cunoscut cititorilor români ca autor al romanelor Portocala mecanică (The Clockwork Orange) şi Ochii doamnei mele (Nothing like the Sun), apărute la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, şi-a încheiat cariera literară publicând în chiar ultimul său an de viaţă (1993) un roman pandant la Ochii doamnei mele (dedicat lui Shakespeare) – Moartea la Deptford (A Dead Man in Deptford), avându-l în centru pe Christopher Marlowe, dramaturgul, poetul şi traducătorul admirat de Shakespeare şi de toţi contemporanii săi, agentul secret al Coroanei, care, pentru nonconformismul său exacerbat, a plătit cu viaţa. Suspectat de ateism şi homosexualitate, de practici oculte (ca membru al faimoasei Şcoli a Nopţii a lui Sir Walter Raleigh, în realitate un grup de rafinaţi intelectuali care încercau să armonizeze dogma religioasă cu cele mai recente descoperiri ale ştiinţei), de satanism şi, în ultimă instanţă, de trădare, Marlowe a sfârşit în împrejurări dubioase (evocate peste ani şi de către Shakespeare în comedia Cum vă place). Dispariţia lui prematură este considerată până astăzi cea mai mare pierdere suferită de literatura engleză la capitolul „promisiuni neîmplinite”. (G.V.)

„O incursiune îndrăzneaţă prin istorie, teologie, sex, limbă şi spionaj… un thriller dezarmant de realist, avându-l pe Marlowe ca erou… Un omagiu nimerit adus de un mare autor englez geniului unui confrate.”

Kirkus Review

În aprilie 1588, an pentru care cititorii în stele profeţeau mari nenorociri, Kit se auzi numit, într-o berărie, un loc public, ateu. Era o treabă gravă, periculoasă, era mai rău decât dacă i s-ar fi imputat că nu crede în Dumnezeu, pentru că însemna că nu tăgăduieşte doar autoritatea sfintei Biserici Anglicane, ci şi dreptul Reginei de a conduce şi Biserica, şi tărâmul asupra căruia veghează neobosită. Cuvântul nu fu însă rostit de un reprezentant al autorităţii, ci de nişte haimanale, de William Bradley şi George Orwell, care stăteau aşezaţi tacticos la o masă din colţ, de lângă uşa Unicornului.

– Domnul Marlin, asul, el e.

– Poftim?

– Vrea să zică ateul, spuse Bradley. N-a văzut în viaţa lui o vorbă scrisă.

– Tu sau el, care din voi doi zice că-s ateu? O să-ţi aduci aminte ce ţi-am făcut ţie şi celuilalt derbedeu afurisit, spuse Kit cu mâna dreaptă pe mânerul sabiei. Ai grijă, gunoiule.

– Nu-s gunoi. Derbedeul afurisit de care ai pomenit e-n Clink1. Un derbedeu gogoman. Şi nu eu spun că eşti ateu, Ball the Cutter e cel care dă din gură în tot locul.

– Cutting Ball zice că-s ateu? Ştii ce înseamnă cuvântul ăsta, jigodie?

– Nu-s jigodie. Tu eşti ăla care trebuie să aibă grijă. George de-acilea, îl vezi, o să scoată pumnalul. Înseamnă unul care zice că Dumnezeu trebuie scris de-a-ndoaselea2.

Kit privi în jur. Era ora amiezii, nu erau mulţi muşterii. Nu-i auzise nimeni. Treacă de la el, ăştia doi îs nişte nătărăi. Ned Alleyn i-a spus c-o să vină aici cu frate-său, au de discutat afaceri. Kit avea în sân o tiradă anume revizuită pentru Ned. Intră în camera din fund fără să mai bată la uşă. Fraţii îşi ridicară privirea din blidele cu pâine şi friptură de pasăre rece. Pe masă era şi o butelcă cu două pahare de vin umplute pe jumătate cu vin roşu. Jack Alleyn şi-l ridică pe-al său în cinstea lui Kit şi spuse:

– Ei bine, o să fim fraţi de afaceri, s-ar putea, spre sfârşitul anului, dacă nu chiar mai devreme. Unicornul va fi preluat de altcineva, iar Jack Alleyn i se va alătura fratelui său Ned în montarea pieselor pe care le scrii. Mărfuri, costume, toate celea. O minte limpede, fără scârţăreala lui Henslowe. Ia loc. Bea. Dacă vrei, mănâncă.

Strigă în gura mare Harry.

– Mă bucur, zise Kit. Cârciumăritul e pentru talentele mărunte. Dar o să ai bani pe care să-i bagi în afacere?

– O să-mi ia ceva timp scuturatul creditorilor, însă am şi pus deja ceva deoparte. Hei, uite, ai şi tu un pahar, o farfurie şi-un cuţit.

– Bradley şi Orwell sunt aici, îi anunţă Kit. Bradley m-a făcut ateist.

– Ah, făcu Ned Alleyn. Aici e mâna lui Robin Greene. A publicat chestia asta. Ateu. Iar pentru cei care nu ştiu să citească, îl pune pe haidamacul de Ball să-l urle-n gura mare. Trebuie să iei măsuri. Nu ne face bine nici unuia dintre noi.

– A scris un pamflet referitor la ateismul meu?

– O povestioară de tot rahatul. N-am văzut-o. Se vinde în curte, la catedrală, la Sf. Paul. Fereşte-te de Ball, dacă-l acuzi de treaba asta. Nu degeaba îl cheamă Cutting. Taie şi altceva în afară de pungile cu bani.

– Cu Greene o să am treabă. Pe haidamacul lui l-am tăvălit deja o dată prin noroi. Nu pot să-nghit una ca asta.

– Ai grijă ce faci, Kit, îl povăţui Ned. Mă refer la piesă. Va fi o piesă faină, dar are o temă periculoasă.

– Chiar totu-i periculos în ziua de azi?

Ned cumpăni o clipă înainte de a-i răspunde:

– Îhî, totul. Şi interpretarea, şi montarea pieselor. Cică incităm lumea la zaveră, uciderea unei femei cu prunc e un fleac pe lângă asta. Iar acum urmează să conjuri diavolul şi să vinzi sufletul unui muritor. Şi, totuşi, e un rol superb, nu mă-nţelege greşit. Dar nu iei atitudine.

– Am aici, spuse Kit, scoţând din sân coala de hârtie, o replică ce-l invocă pe Dumnezeu şi e îmbibată de căinţă. Piesa va fi înţeleasă ca un avertisment aspru adresat celor care-şi fac de lucru cu ceea ce este interzis.

– Sunt unii care susţin că tu-ţi faci de lucru cu cele interzise, zise Jack Alleyn, privindu-l sever cu unicul lui ochi căprui. Că te ţii de urzeli de partea răului şi că fumezi în odăi dosnice.

– Ce mic e oraşul ăsta, nu-i ca Parisul. Poftim, Ned, ia-o, să-mi spui mai târziu cum ţi se pare. Acum mă duc să mă plimb până la Sf. Paul, să mă văd în postura de ateu pe hârtie tipărită. Iar pe urmă o să-l apuc pe Robin Greene de bărboiul lui ca o turlă şi o să dau cu el de pământ.

Curtea de la Sf. Paul era plină de standuri cu cărţi de vânzare, care trecuseră de filtrul ochilor bănuitori ai Statului, ca nu cumva să tulbure vreuna liniştea Reginei, să nu fie nimic subversiv, eretic, republican, ci totul să fie cumpănit: Păcătosul nefericit să fie pus să-şi facă mea culpa; Despre modul de trai al păgânilor din Virginia; Primulus şi Hostilia; Cununiţă de cântecele de dragoste neîmpărtăşită; Ghid plăcut şi facil de învăţare a rebecului; Panaceul numit floarea de pucioasă şi multe altele de aceeaşi natură; Perimede fierarul. Aceasta din urmă era de Robert Greene, Maestru al Artelor. Kit plăti şilingul bombănind şi porni spre treptele bisericii, să citească la lumina soarelui blând, de aprilie. Citi că Greene a scris-o la băşcălie, pentru că nu-mi puteam face versurile să se fudulească pe scenă în coturnii tragediei, umplând cu fiecare vorbă gurile ca dangătul lui Bowe Belle3, sfidându-l pe Dumnezeu din ceruri cu ateul acela de Tamerlan sau hulind cu preotul cel nebun al Soarelui. Totuşi, mai bine mă-mpac cu măgarul lui Diogene decât să comit asemenea pilde de poezie intolerabilă, lipsită de cucernicie, să mă încurc cu poeţi nebuni şi sarcastici, de teapa lui Merlin. Dacă există cineva în Anglia, care pune capăt erudiţiei într-un poem englez în versuri albe, cred că acela sau are o fire înclinată spre iubirea de sine, sau frecventează prea des casa fierbinte4.

Aşa vasăzică. El unul, Kit, nu e numit ateu, ci plăsmuitorul unuia, dar e prezentat drept Merlin. Profetic, în ce fel? Sarcastic, cum aşa? Şi ce ştie Greene despre preotul soarelui, Giordano Bruno? Roşi tot când ajunse la casa fierbinte, cu mai multe înţelesuri, dar unul clar de tot, care-l arăta pe Kit cum iese de acolo fumând.

Ţinea cărţulia deschisă, mai-mai să-i rupă cotorul, când se duse degrabă la cocioaba lui Greene, de fapt, proprietatea lui Em Ball, succuba5 lui şi-a multor altor necunoscuţi, nu departe de propria lui locuinţă, care, dacă stă se gândească, e cam tot o cocioabă, deşi-i curată lună. Prichindeii poznaşi ţopăiau cu picioarele goale pe caldarâm, prin balega de cal şi glodul subţire aurit de razele soarelui. Unul dintre aceştia, deşi nu ştie care şi oricum nu contează, o fi ţângăul bastard cu numele de Fortunatus, care la fel de bine ar putea fi şi Faust, chiar dacă se zice că, în germană, Faust înseamnă pumn. Ţinând cartea într-un pumn, bătu în uşă cu pumnul celălalt şi Em Ball apăru în prag mestecând. Ai? Era şleampătă, dar cu ochi strălucitori, şi purta doar un capot pătat. Ai? Kit păşi înăuntru hotărât şi îl găsi pe Greene aşezat la masă, mâncând şi scriind, având nevoie de-o a treia mână care să-i toarne vin de Renania în paharul unsuros. Iar la masă mai era cineva, cu un burduhan care îl împiedica să se apropie prea mult de tăblia ei. Aerul stătut duhnea a mirodenii şi moluşte. A hering marinat şi pâine mucegăită. Kit rămase şocat să-l recunoască în celălalt bărbat pe Dick Tarleton. Ce-a mai decăzut, Dumnezeule, rău de tot a decăzut, Tarleton, de la Oamenii Reginei, clovnul de nepedepsit al Reginei, care a mers cu băşcălia la adresa Contelui de Leicester mai departe decât ar putea orice alt om ce nu poate fi pedepsit. Ei bine, Dick Tarleton, umflat şi decăzut, cu ascită sau apă în burtă, luând la bord bere, nu vin de Renania. Nu era nici urmă de Cutting Ball, pesemne că era plecat la cujbit.

– Am citit asta, spuse Kit, fluturând paginile. Ba mai mult, am şi cumpărat-o.

– Îmi prinde bine fiecare penny, spuse Greene molfăind.

Em Ball îşi reluă locul la masă, aţintindu-şi privirea îndrăzneaţă asupra lui Kit, şi apucă cu degetele un hering marinat scheletic. Avea dinţii mai albi decât s-ar fi cuvenit să-i aibă o hartabă. Tarleton oftă adânc după o duşcă zdravănă şi întrebă:

– Pe cine avem noi aici?

– Pe Merlin cel Marlin, care l-a sfidat pe Dumnezeu din ceruri.

– Pe omul care-şi zornăie tamburina în ritmul harpei lui Dumnezeu, spuse el uitându-se chiorâş, cu o mutră comică.

– Nu tamburina, răspunse Kit. Chiar dacă-mi plac destul de mult poantele tale. Mi-ai plăcut la nebunie în Cele şapte păcate de moarte.

– Scrii pentru Amiral? Ei bine, s-a înălţat deasupra Reginei, ceea ce-i o gravă greşeală. Oamenii Reginei, spuse Tarleton pe un ton cântat, tremurat, nu-s făcuţi pentru bere, pâine şi fasole, ci-s nişte oameni de soi, beau vin şi le cântă muzica atunci când iau prânzul. Las-o cum a picat.

– Ai vreo plângere? îl întrebă Greene.

– Ce ştii tu despre ceea ce numeşti blasfemia lui Bruno?

– Te-ai prins, nu? Ia loc, şezi, dacă vrei, mănâncă. N-am destul Renania să-ţi ofer şi ţie. Ceea am scris eu a fost plin de tact. Aş fi putut fi mai nechibzuit. Ştim cu toţii ce se întâmplă la Durham House.

– Şi ce anume se-ntâmplă?

– Mi s-a spus că se discută, că se poartă discuţii pline de păcat. Şezi.

Kit se aşeză.

– Dragostea de semeni, spuse el, mă obligă să fiu milos. Alphonsus al tău a fost o piesă slăbuţă, refuzată de toată lumea, în afară de cei de la Stoke Newington, unde a fost huiduită de public. Invidia duce la scrieri slabe. Fiecare pagină ţi-e îmbibată cu un suspin de autocompătimire. Bietul Greene, îi lipseşte acest har. Ai furat prea mult din Tamerlan, o gravă greşeală. Ţine-o tot aşa şi o să trec la fapte.

– Ce fapte?

– Las’ că ştii tu. Fratele puturos al acestei bodroanţe o să ajungă un hoit în Fleet Ditch6 dacă nu-şi ţine clonţul ăla jegos, iar pe urmă, barba ta o să fie, pentru început, tunsă în chip deloc delicat.

– Nu-ţi permit să vorbeşti aşa, zise Em Ball, pe un ton blajin, în timp ce mânca.

Greene se lăsă liniştit pe spate, îşi blestemă vârful penei, apoi luă un cuţit ascuţit, să-l repare. Estimp, îi spuse lui Tarleton:

– Vezi şi tu, Dick, ce fel de oameni sunt. Îşi bat joc de învăţătură şi îşi ascund neştiinţa cu vorbe goale. Dangătul lui Bow Bell, care cheamă ateii să-şi venereze diavolii. Uite care-i treaba, spuse el întărâtat, aplecându-se către Kit: De unde atâta invidie la mine? Am scris mai bine decât merită scenele noastre. Am preluat tonul tău, să mă joc cu el, dar nişte minţi îmbrânzite, ca a ta, n-au înţeles poanta.

– Mai ai multe de învăţat, i-o întoarse Kit. Dacă o piesă nu place publicului, înseamnă că-i proastă. Nici nu intră-n discuţie ideea c-ar fi prea bună pentru prostime. Vorbeşti de învăţătură, dar uită-te la tine. Trăieşti de pe urma unei fleoarţe, cu un bastard în curul gol. N-ai decât să te simţi ofensat. Eu unul deja m-am supărat.

Rupse cartea fărâme şi le împrăştie pe masă. De data asta îi vorbi Tarleton, cu nasul socratic, cârn, fremătându-i:

– Nu îngădui să mi se vorbească cu hartabă, ştoarfă şi fleoarţă. Cu mine s-au arătat omenoase şi primitoare când pe alţii, mai de soi, cum li se spune, îi apuca borâtul şi vomitatul în prezenţa mea. N-ar fi deloc înţelept să te pui rău cu Dick Tarleton.

– Vasăzică, îl întrebă Kit, o să-i pui pe Oamenii Reginei să facă bancuri cu Merlin cel ateu?

– Te poţi trezi şi cu Consiliul Secret pe cap, spuse Greene. Te joci cu focul. Ei, Cutting, care-a dat nişte găuri şi-a intrat în călduri.

O umbră se pogorî asupra lui Kit, care şedea cu spatele la uşă. Sări în picioare şi se întoarse pe călcâie. Ball, o siluetă neagră pe fundal luminos. Kit se răsti la el:

– Băi, cum îmi spui tu mie?

– Ce să-i zic, jupâne?

– Spune-i că nu-ţi plac ateii.

– Nu-mi plac ateii.

– Iar eu sunt unul dintre ei?

– Nu-l cunosc pe omul aista, jupâne.

– Ba mă cunoşti destul de bine ca să faci scandal pe străzi, se răsti Kit înfierbântat, cu mâna imperturbabil încleştată pe mânerul sabiei. Spune-o şi în prezenţa mea.

– Nu-l cunosc pe-aista, de mă ameninţă, jupâne.

– Las-o cum a picat, spuse Greene, scobindu-se în dinţi cu o pană curată. Hai să ne mistuim în tihnă heringii ăştia marinaţi. Ăsta nu merită să-i dai cep.

– Să-i dau cep, jupâne?

Cutting Ball duse mâna la pumnal, iar Kit scoase sabia din teacă şi, cu un şuier, crestă încheietura lui Ball. Acesta văzu sânge, scoase un urlet şi se apucă să-şi sugă şiroiul roşu. Destul. Kit se întoarse către Greene şi-i spuse:

– Eşti un dramaturg slab şi ştii asta. Te compătimesc pentru invidia ta.

– Fii cu ochii-n patru, măi, belitură. Versuri albe pentru un cap sec. Cinci picioare pentru un vers găunos şi zgomotos, şi patru picioare goale în pat, un carici ca vai de mama lui, care se jenează să înţepe o muiere. Du-te la bordel şi fii cu ochii-n patru.

 

1 Celebră închisoare londoneză inaugurată în secolul al XII-lea, care a funcţionat până în anul 1780.

2 În engleză, God scris cu literele inversate dă dog, „câine”.

3 Trimitere la clopotele din centrul istoric al Londrei, mai ales la cel al bisericii St Mary-le-Bow, înălţată în secolul al XI-lea.

4 În original hothouse, care înseamn㠄baie publică”, „bordel”, „seră”, „casă ori încăpere încălzită într-un scop anume”.

5 În latină în original, „diavoliţ㔠sau (în argoul erotic al limbii engleze) „târfă”.

6 Fleet, care dă şi numele unei celebre străzi londoneze, era un râu cu funcţie de canal colector pe vremea lui Marlowe; un secol mai târziu, a fost acoperit, devenind principalul râu subteran afluent al Tamisei.

© 2007 Revista Ramuri