e ora când prin văzduh rătăceşte cineva

palid şi orb, îmbrăcat în ceţuri

căutând ceea ce nu i s-a dat:

o lume a sa.

e ora când lumina teribil îşi leapădă

veşmânt alb după veşmânt alb până

rămâne întuneric.

e ora când sufletul batjocorit

se răzvrăteşte, izbucneşte din trup,

se azvârle la temeliile acestui ţinut

– ca o dinamită într-un depozit de muniţie –

şi-l aruncă în aer.

cum îşi însoţeşte un câine credincios stăpânul

astfel te urma pe tine pretutindeni primăvara.

privirea ta era apă adâncă

în care de atâtea ori am căzut

de atâtea ori m-am înecat.

surâsul tău era o ţară locuită de lingouri de aur.

sufletul tău avea aripi

aşa cum ar zbura o mare încărcată cu peşti

trecea el prin văzduh transportând

înflorite păduri de liliac.

buzele tale şi sânii tăi şi ochii tăi ei ochii

aveau un fel de vulturi mici

care zburau până la mine

cărora le dăruiam inima să ţi-o aducă ofrandă ţie.

din iarna până-n vara trupului tău

şi din nordul până-n sudul trupului tău

erai o câmpie plină de focuri mari

de schituri răcoroase de zăpezi

de lacuri şi portocali de melodii volatile.

sunt o arhivă a ta.

firimituri din extazul tău

au ajuns sub pielea mea şi acolo

încolţesc şi luminează

cresc.

ah deja cred că e vorba de mai mult:

eşti ţesută în sângele meu.