Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Viața care ne rămâne

        de Adrian Popescu

Am citit recenta carte, semnată de Anamaria Smigelschi, mai de ieri, mai de departe..., Humanitas, 2015, un insolit jurnal de călătorii mai vechi, din comunism – cu tot ce presupunea atunci o călătorie „afară”, privaţiuni, dar şi entuziasm cultural, foamea de cultura occidental㠖, sau mai noi, acestea infinit mai confortabile, dar mai pândite de „aroganţa ignoranţei”, cum spune autoarea, cea a noilor îmbogăţiţi, malonest, dup㠑89. Nu avem o descriere turistică, de Baedecker, bineînţeles, în aceste pagini, deşi informaţiile nu lipsesc, aerul lor general este unul de dialog, plin de vioiciune şi, uneori, mucalit. Semnul e al lui Mercur/ Hermes, stil fluid, argintul viu al intuiţiilor rapide, piperul replicilor. Sunt observaţiile unui ochi exersat în descifrarea psihologiei celui abia cunoscut, pornind de la un gest mărunt sau vreun detaliu vestimentar. Contemplarea marilor opere artistice, unele acoperite de prejudecăţile secolelor, o face în aceste pagini nu un snob, ci un cunoscător adevărat al istoriei artelor, al tehnicilor artelor frumoase... Italia, mai ales, pe care o iubeşte Anamaria Smigelschi pentru vechimea nobilă a artei, îi oferă spectacolul galeriilor sale fabuloase, dar şi surpriza frumuseţii rasate a tinerilor de azi, descendenţii celor pictaţi în tablourile renascentiste. Avem cazul Florenţei, pe care o elogiază pentru rafinamentul ei, unde natura pare cultură şi invers. Nu se află mai prejos, în grila valorilor devenite afinităţi elective pentru scriitoare, nici Veneţia, cu bisericile ei pline de picturi celebre. Pe toate Anamaria Smigelschi le socoteşte momente de graţie ale omului, dar niciodată nu le idolatrizează (Doamna cu hermină, de pildă, va fi considerată la nivelul altei capodopere leonardeşti, excesiv mediatizate, Gioconda), ba îşi permite chiar mici glume, de bun-gust, toate, iar admiraţia simţi că vine din interior. Italia e casa sa, într-un fel, chiar dacă nu a descoperit-o fizic decât mai târziu, mama, Maria Trinchieri, este o torineză stabilită în România, soţia arhitectului român Victor Smigelschi. Rădăcinile nu şi le uită, nici cele italice, nici cele poloneze (laudă undeva aerul demn al polonezului), şi percepi chiar o melancolie de genul „ce-ar fi fost dacă...”.

Nostalgia Italiei îşi face simţit glasul şi la una dintre vizitele artistei la rudele sale piemonteze. Sunt pagini apoi scurte, dar definitorii, cu exacte impresii despre Varşovia şi prima Bienală de afiş, unde-i remarcată îndrăzneala şi tehnica polonezilor, despre Insula Şerpilor, apoi despre „Velikaia Rossia” şi fraternizarea plasticienilor moscoviţi cu cei români, sentimentul slav al comunicării calde, fără cuvinte prea multe, ajutat de atmosfera de guliai. Călătoriile cu grupul de plasticieni în Republicile sovietice din Asia centrală, la Samarkand, Buhara, Duşanbe, inclusiv aventurile gastronomice, impresiile greceşti, lisaboneze, egiptene, mexicane, indiene etc. iscă alte pagini mustind de vervă. Totul relatat cu o rară naturaleţe şi cu un neobosit şarm, unde trecutul şi prezentul îşi împletesc firele colorate emoţional. Avem chiar descrierea lirică a unui „mit” manjabil (alte descrieri culinare se vor adăuga, pe parcurs, veritabile picturi flamande), cel al pachetului cu bunătăţi primit de Crăciun, pe care o „necăminist㔠ca Anamaria nu-l poate primi. Avem rememorarea, plină de umor, a „practicii de var㔠a studentelor de la Arte, stagiile lor la Tulcea sau la Braşov, călătoria pe mare, cheful cu marinarii, avem şi înfiriparea idilei sobre cu cel care-i va deveni soţ, pictorul Alin Gheorghiu, respectat, admirat, uneori ironizat benign, cu delicata tandreţe a adevăratei iubiri. O lume multicoloră, vibrândă, disponibilă, unde ingeniozitatea artistei găseşte mereu soluţiile potrivite să răzbească dincolo de cenuşiul socialismului sau de inflexibilitatea legilor occidentale, vezi episodul vizelor portugheze, trăit în 1990 de soţia mea şi de mine. Mirosuri, forme, nuanţe, bucuria privirii libere, plăcerea odihnei la micile locande sau descoperirea marilor muzee, forfota vieţii la Alfama sau la Atena, pe străzile romane sau pe artere pariziene. Covrigul e o povestire concentrată pe miracolul cotidian, iar scena naşterii vecinei de cabină din vagonul-lit ne arată acelaşi simţ practic şi aceeaşi solidaritate umană ale autoarei, ca în multe alte situaţii dificile. Două slăbiciuni are Anamaria Smigelschi, se pare, nevinovate, aluaturile fierbinţi (clătite, gogoşi etc.) şi plăcerea înotului. Un serviciu de masă din porţelan, marca Johnson and Brothers, cu desen cobalt Ancient Towers, cum precizează profesionist plasticiana, serviciu achiziţionat la Tallinn, după eroice aşteptări la o coadă moscovită de cartier şi iscusite stratageme (pentru a obţine onorariul păstrat la Moscova, al soţului – pictorul Alin Gheorghiu, foarte bine cotat, peste tot), îşi va spori valoarea, desigur. Dar şi rolul de fin declanşator al memoriei, de, să-i spunem astfel, „madlen㔠simbolică. La Anamaria Smigelschi memoria afectivă este deşteptată de lucruri, există o materialitate densă, suprafeţe senzuale, reliefuri aspre, noduri ale hazardului aparent, toate pline de irizările clipelor fericite sau tensionate. Viaţa care ne rămâne dintr-o viaţă.

© 2007 Revista Ramuri