Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Mistica poeziei

        de Gabriela Gheorghișor

Varujan Vosganian este unul dintre acele cazuri de scriitori la care valoarea merge de mână cu succesul. Cartea şoaptelor (2009), tradusă în numeroase limbi străine, reprezintă o carte-pivot în bibliografia autorului. Notorietatea ei va atrage atenţia şi spre alte volume de proză, cel mai recent fiind Jocul cu o sută de frunze şi alte povestiri (2013). Ca şi în roman, şi aici, istoriile dramatic-întunecate ale personajelor sunt luminate de văpăile poetice ale stilului. Prozatorul, lăudat de critica literară, invitat la festivaluri internaţionale de literatură, are deja o cale a lui.

Poetul, iţit dintre faldurile de mătase ale prozei lui Varujan Vosganian îşi cere însă, periodic, autonomia. Numai că vorbitul în nume propriu, la persoana I, adăstează tot în scenarii „impersonale“, simbolic-arhetipale, construite în siajul lirismului oracular, modernist. Oglinda (o metaforă obsedantă a) poeziei sale opacizează, de fapt, eul biografic, iar intimitatea se acoperă, se înfăşoară în pânza brodată cu legende a versurilor, aşa cum un copil este înfăşat şi legat strâns cu panglici, astfel încât să nu mai poată da voios din picioare. O delicată pudoare, o teamă de afişare a propriului ecorşeu prezidează ceremonialul poetic al celui care vorbeşte despre sine în parabole şi alegorii, de sorginte mitic-livrescă, îndeosebi biblică. În fond, Varujan Vosganian are o concepţie mistic-romantică asupra poeziei, văzută ca „a opta taină,/ o cântare a treptelor“ şi primită în dar la naştere. Misterul poeziei este chiar misterul vieţii, „cartea poemelor nescrise“ care se subţiază cu fiecare pagină scrisă. Tainele nu pot fi însă revelate pe de-a-ntregul în scris, doar fulgurant, de aceea, „poemele rămase nescrise“ constituie „cea mai frumoasă şi mai adevărată istorie a lumii“ (Cartea poemelor mele nescrise).

Varujan Vosganian scrie o poezie a temelor „mari“: relaţia cu divinitatea, cu neamul său (armenesc), cu istoria, cu iubirea, cu moartea. Spre deosebire de volumele precedente de versuri, Cartea poemelor mele nescrise tinde, în ciuda rafinamentului livresc, să privească mai mult spre The Dark Side of the Moon, cea a omului concret, cu suferinţele, angoasele şi traumele lui. Vocea autorului Cărţii şoaptelor rămâne însă inconfundabilă: când muzical-armonioasă, de frac şi joben, ca pentru o scenă de Operă, când blândă şi sapienţială, de înţelept străvechi, şoptindu-le neofiţilor strânşi în jurul focului. Aici, în poezie, prefer vocea auto-ironică sau obosit-emoţionată a însinguratului care vorbeşte cu zidul, cu mama sau cu Dumnezeu. Lepădându-şi straiele publice, Varujan Vosganian este un poet tulburător: „Cu faţa la perete, recit/ din poeziile mele./ Peretele are o răbdare de zid chinezesc./ Eu am o răbdare de beduin./ Uneori versurile se unduiesc ca mersul cămilei,/ alteori răbufnesc./ Altfel spus, zidurile sunt toate la fel,/ contează doar ceea ce vezi dincolo de ele./ Mi-a trebuit atâta timp să-nţeleg/ că poeziile nu sunt pentru ceilalţi,/ oamenii nu au răbdare s-asculte./ Ele sunt scrise mai ales pentru ziduri./ În spaţiul dintre mine şi zid/ stă naşterea Poeziei“ (Graffiti şi naşterea poeziei); „Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât./ Tu strânge-mă tare în braţe/ şi ascunde-mă de naşterea mea,/ de pozele mele risipite prin aeroporturi şi gări, de apele/ ce netezesc pietrele până când/ nici cine sunt nu mai ştiu“ (Psalm pentru mama); „Ce frumoase sunt colinele verzi şi câmpurile/ pline de roiniţă şi salvie!/ Mai există văzduh prin care n-a trecut nicio pasăre./ Mai există pământ unde nu s-a îngropat nimeni./ Ar mai fi loc, Doamne, ar mai fi ceva loc.../ Îmi îngrop faţa în palme, înmormântarea/ cea de toate zilele“ (Cu faţa în palme).

Pe fiecare coordonată tematică a volumului se poate însă găsi cel puţin un poem antologic. De pildă, „întâlnirea“ cu moartea, nu la modul abstract-filosofic, ci sub forma puştii proptite în ceafă, este magistral descrisă în Detaliu, în care o furnică mergând pe zid ţine în cumpănă graniţa dintre viaţă şi tărâmul umbrelor: „După un timp braţele îmi sleiesc, rupte din umeri,/ genunchii tremură până se moaie, grumazul se pleacă./ Mă împing în zid ca şi cum ar fi acolo o poartă./ Dar nu se deschide, un altul ca mine/ se propteşte, probabil, de cealaltă parte./ (…)/ După un timp mă rog la Dumnezeu şi el mă aude./ Dumnezeu se preschimbă într-un cârlig de măcelărie/ care ţine halca inertă ce sunt să nu cadă./ După un timp nu mai există timp.// Singurul ceas care ticăie e mersul furnicii pe zid,/ tot Universul stă în picioarele ei subţiri,/ precum ispitele pictorului Dali./ Se opreşte, pipăie cu antenele o crăpătură-n perete./ E opreliştea ei, tranşeea peste care nu poate sări./ O privesc cu nesaţ, e-n dreptul chipului meu,/ a găsit, în sfârşit.// Vocea care umbreşte nu mai are nicio putere./ Furnica se îndepărtează trăgând umbra mea,/ ca pe-o fărâmă de pâine“. Iubirea (imposibilă) devine memorabilă ca mahie care rescrie toate războaiele lumii. Ea se transformă astfel într-o poveste mitică, nemuritoare, o reprezentaţie erotico-belicoasă jucăuşă în fond, fiindcă finalul este aşezat tot sub semnul (necesităţii) cuplului, al împreunării/ atingerii mâinilor: „Frumoasă, discretă şi fără de moarte/ e dragostea noastră,/ şi bătăliile, ah, bătăliile pe care le ducem/ în numele ei:/ patima focurilor greceşti şi Eschil/ dansând la Salamina, peste câmpul cu jertfe,/ preludiile tandre ale lui Fabius Cunctator/ şi trecerile perverse/ ale lui Hanibal Barcas prin trecători,/ apoi năvala barbară şi gâfâiala mocnită/ a războiului de o sută de ani.// În patima noastră zvâcnesc catapulte/ se cască guri de obuz,/ nu mai ştiu care sunt morţii ei şi care-s ai mei,/ răniţii şi ciungii şi-ologii,/ care e învingător şi care învins./ (…)/ Apoi, ţinându-ne de mână, ne înclinăm către public.// Ciungii care ne privesc s-aşază câte doi,/ să poată bate din palme“ (Arta războiului).

„Păcatele“ spre care se lasă ispitită uneori poezia lui Varujan Vosganian sunt aplecarea excesivă spre sentenţiozitate şi discursivitatea explicativă. Cartea poemelor mele nescrise este, totuşi, cel mai bun volum de versuri de până acum al autorului. Prin îndrăzneala spovedaniilor, prin (auto)ironia care contrapunctează muzica gravă şi solemnă, de orgă răsunând într-o catedrală, a unei poezii a tiparelor mitic-religioase, a condiţiei general-umane. Varujan Vosganian scrie când psalmi, când prohoduri şi pare un poet care doarme cu sfintele Scripturi la cap. Crede însă în poezie ca în Dumnezeu. Energia poetică are puterea însufleţirii divine, precum în imaginea simbolică de pe copertă (detaliul mâinilor din Crearea lui Adam de pe Capela Sixtină pictată de Michelangelo). Poezia este un mod de a fi liber, neînregimentat, viu, de a conserva miezul omenesc – sufletul, acesta fiind şi mesajul din Eu şi uniforma. Un alt poem, care pare o parabolă kafkiană, dezvăluie, în toată splendoarea ei uman-prea umană, fragilitatea (copilărească a) fiinţei: „Un joc ciudat, deşi cu reguli simple:/ nimeni nu moare de capul lui. Becul/ se întoarce mereu după mine,/ deşi nu e chiar o floare a soarelui/ (şi, ca să fiu sincer, nici eu nu sunt chiar un soare al florii)./ Nu ştiu de ce trebuie să vorbesc în faţa luminii,/ de ce nu în faţa unui stâlp, a unui semn rutier,/ a unui tufiş de măceşe.../ Mă simt ca sub luminile rampei, îmi vine să spun poezii/ şi din când în când, mototolind tivul pantalonaşilor de catifea,/ mă înclin spre mătuşi,/ deşi, cu siguranţă, nu asta aşteaptă ei de la mine./ Un interogatoriu nu aşteaptă să mărturiseşti poezii“ (Anchetatorul). Apărarea lui Socrate devine la Varujan Vosganian o candidă apărare prin poezie.

© 2007 Revista Ramuri