La aproape 10 ani de la antologia O sută de poeme (Craiova, Ramuri, 2006) şi la circa 40 de ani de la debutul său editorial (1976), Gabriel Chifu publică o antologie de mare semnificaţie pentru întreg traiectul său poetic, Ploaia trivalentă.

Practic, cartea lui Gabriel Chifu este o antologie a poeziei sale de viziune şi de „con-figuraţii”. Prin comparaţie şi în similitudine cu antologia O sută de poeme, volumul actual, de 106 poeme, este tabloul unei etape. Ca atare, are un fel de personalitate poetică proprie: spune ceva deosebit faţă de volumele din care se trage, este o transformare (ca schimbare a unor titluri şi o minoră modificare a unor versuri) şi include câteva poezii noi (publicate anterior în reviste). Dincolo de a fi o sinteză de creaţie, cartea este şi un test de etapă al criticii literare. Prin ea, Gabriel Chifu îşi face analizele critice de sănătate literară la zi. În concret, ea este flancată de o deosebit de puternică escortă critică. Prefaţa este scrisă de Dan Cristea (cel mai sensibil la poezie dintre criticii literari ai literaturii române actuale), iar postfaţa de Răzvan Voncu. Dan Cristea reconfirmă că Gabriel Chifu „este un poet excepţional”, iar Răzvan Voncu afirmă că Gabriel Chifu este „un poet profund şi substanţial”.

Poezia română actuală are două tipuri de poeţi vizionari. De pildă, Ioan Es. Pop este poet vizionar de felul lui, prin naştere. În schimb, Gabriel Chifu şi-a transformat propensiunea pentru poezia de viziune în mod de a fi; el a fost, mai întâi, un poet de limbaj şi a ajuns astăzi un poet de viziune. Mai exact, Gabriel Chifu este acum un poet de viziune şi de „con-figuraţii” (poeme de figurare imagistică). De la versuri în care efectul estetic se baza pe armonia dirijată a cuvintelor a trecut la construcţii în care ideea poetică vizionară sau de „con-figuraţie” primează. Cu alte cuvinte, în poezia lui Gabriel Chifu înregistrăm două etape: etapa de ornament şi de limbaj şi etapa de viziune şi con-figuraţie. Versurile-amprentă ale celor două etape sunt: „O dată-n an, între clipa ce-a fost şi clipa ce-o să fie/ E-un gol înalt cu gust de veşnicie” – pentru prima; „n-am ajuns la cer/ dar în câteva rânduri m-am ridicat de la pământ” (altă încercare de a rezuma viaţa mea), pentru ce-a de-a doua etapă.

Tzvetan Todorov distinge, în mediul occidental (Teorii ale simbolului), trei familii majore de teorii ale poeziei. Prima familie înglobează acele teorii poetice şi retorice ce au predominat până către sfârşitul secolului al XIX-lea şi care înţelegeau poezia drept un ornament de ritm şi rimă al discursului. A doua familie de teorii are ca nucleu ideea că poezia inversează proprietăţile raţionale ale limbajului. A treia familie de teorii ale poeziei pune accent pe jocul limbajului poetic ce atrage atenţia asupra lui însuşi mai mult decât asupra semnificaţiei pe care o poartă. Poetica primei etape a poeziei lui Gabriel Chifu este o combinaţie de poetică a ornamentului cu poetica jocului de limbaj. Gheorghe Grigurcu, în 1986 (în Existenţa poeziei), vedea în Gabriel Chifu un „afectiv cerebral” care scrie cu „delicateţe” şi „candoare”, caligrafiind extazul. Construcţia liricii se realiza în baza unui principiu poetic de caligrafiere: atenţia cădea pe limbaj, punerea în limbaj era primordială. În Istoria critică a literaturii române (2008), Nicolae Manolescu învederează că „întâmplările şi peisajele” lui Gabriel Chifu seamănă „cu nişte epifanii delicate, cu nişte extaze caligrafice”. Poetica celei de-a doua etape are în centru practica inversării prin limbaj a proprietăţilor raţionale (vezi gândirea a „doi sori”, invocarea „soarelui invers, care îngheaţă” etc.), dar completată cu ideea originală a poeziei heracleitice. Ideea poeziei heracleitice, Gabriel Chifu o lansează în 1991, în Mic manifest despre poezia heracleitică. Proiectul poeziei heracleitice, deşi apărut în perioada primei etape, nu intră în producţie, nu prinde contur în mecanismul de producţie poetică şi nu are efect semnificativ în creaţia lui Gabriel Chifu decât în a doua etapă. Abia acum creaţia se eliberează de apăsarea euristicii literare a jocului de limbaj şi a ornamentelor. Acum se îndreaptă spre idealul omului trăindu-şi asumat condiţia de fiinţă perisabilă, de fiinţă ce se izolează de interesul meschin şi imediat şi priveşte viaţa ca loc în care trebuie să ai ceva sfânt. Micul manifest este revăzut în 2014 şi publicat către finalul actualei antologii.

Răzvan Voncu delimitează trei trepte în devenirea poetică a lui Gabriel Chifu de după 1990: treapta întâi este cea a asumării unui mod livresc de a trăi poeticul (începând cu Povestea ţării latine din Est), treapta a doua este cea a „sentimentului cvasi-religios al lumii” (reprezentată de volumul La marginea lui Dumnezeu, 1998), iar treapta a treia este una de sinteză şi este reprezentată, deocamdată, de volumul Însemnări din ţinutul misterios, 2011. Din perspectiva noastră, în evoluţia practicii lirice şi a concepţiei poetice a lui Gabriel Chifu înregistrăm două etape: 1976-1997, 1998-2015 plus. Micul manifest din 1991 este un salt în materie de poetică explicită. Aceasta nu constituia la acel moment şi o practică lirică, adică nu era totodată şi o poetică implicită. Putem, prin urmare, observa că între 1991 şi 1994 practica poetică este defazată faţă de concepţia poetică. Mai exact, poetica implicită rămâne în urma poeticii explicite. Spiritul poetic gândeşte în termenii poeticii inversării prin limbaj şi a poeticii heracleitice, dar scrie în termenii poeticii de ornament şi ai poeticii de limbaj. Abia începând cu volumul La marginea lui Dumnezeu (1998), teoria poetică şi practica lirică reintră în consonanţă. Din 1998 încoace, Gabriel Chifu scrie ce spune că scrie. De atunci mâna care scrie izbuteşte să fie în pas cu creierul care gândeşte teoretic. De la statutul de intenţie, noua poetică ajunge să fie o practică a scrierii. De atunci Gabriel Chifu scrie cum gândeşte că scrie.

Mediul existenţial al antologiei curente şi al liricii lui Gabriel Chifu din ultimii 17-20 de ani este „nemăsurata întunecime a vieţii” (oaspete nemărginit). Fiecare zi are întunericul ei: omul trăieşte, uneori inconştient, „întunericul fiecărei zile” (cu albe bastoane pe strada mea orbii). Esenţa eului liric este de a fi o „făptură întunecată” (fotografie de grup). Orbul este metafora omului trăind în rău de existenţă. Fiinţa umană îşi ispăşeşte moartea trăind, îşi ispăşeşte întunericul visând. Reveria şi visul sunt, la Gabriel Chifu, instrumente ale viziunilor şi figurărilor (con-figuraţiilor). Realitatea este întunecată. Prin viziune şi „con-figuraţii” accedem la irealitatea poetică: „suntem vârâţi până peste cap în irealitate” (din pântecul tău mare aflat în luna a noua). Căile lirice de evadare din realitatea întunecată în irealitatea lirică sunt reveria, visul şi beţia.

Poezia care dă titlul cărţii de faţă este o viziune: este viziunea unei ploi multi-lume. Ploaia, ca mişcare a materiei, ne face legătura cu cerul, cu universul infinit şi cu materia primară din perisabilitatea căreia suntem făcuţi. Este fenomen de suflet, de timp şi de trup. Este subiect de meditaţie. Ea conţine şi aduce cu sine semnele unor lumi: „a început ploaia trivalentă/ ea cade aici şi deodată/ în alte două lumi/ unde am fi putut să trăim/ şi unde nu vom ajunge niciodată/ ploaia aceasta prevestitor loveşte în geam/ (…)/ aducându-ne şoapte de dincolo/ şi de dincolo” (ploaia trivalentă). Alte poeme cu viziuni sunt: o viziune (era toamnă); utopie cu trandafirul gigantic; viziune (aseară stăteam pe terasă); cu albe bastoane, din slăvi cade un vas de cristal; în oraşul meu nimeni n-a înviat niciodată; noapte de toamnă cu ploi şi vânt; întreaga lumină neagră a poemului dintâi; regiunea aceasta este luminată de doi sori; soarele invers, care îngheaţă; l-am văzut pe omul acela dormind; viziune (mă opresc pe marginea drumului); o viziune (deodată braţele mele încep să curgă).

Iulian Boldea sesizează ca semnificative la Gabriel Chifu „narativitatea” şi „alura epică a imaginilor” (Iulian Boldea, „Unul şi multiplul”, Apostrof, 2015). În opinia noastră, originalitatea poetică a lui Gabriel Chifu constă în construcţia de viziuni ale evoluţiei şi transformării lumii în „con-figuraţii” ale segregării şi dedublării eului. Construcţiile poetice specifice lui Gabriel Chifu le-am denumi „con-figuraţii”. Ele sunt edificii literare a căror armătură o constituie una sau mai multe figuri ale gândirii sau sensibilităţii. Ele sunt nuclee tensionate de imagini poetice.

Iulian Boldea consideră că în poezia lui Gabriel Chifu se articulează un „vizionarism corectat de inflexiuni parodice” şi că „viziunile lui Gabriel Chifu transmit sugestia pluralismului anamorfotic al unui real cu sensuri, forme şi dimensiuni multiple”. În opinia noastră, poezia actuală a lui Gabriel Chifu este mai ales o lirică a „con-figuraţiilor” care atunci când îşi consumă energia devin viziuni. Tensiunea imaginilor din „con-figuraţii” se epuizează, imaginile devin seriale, liniare, exterioare şi se constituie ca viziuni. În ceea ce priveşte altitudinea antologării, ea este cel puţin la acelaşi nivel cu cel al antologiei 100 de poeme. Despre aceea, Nicolae Manolescu spunea în prefaţă că reflectă „o cultură a poeziei” şi că e realizată cu o „obiectivitate pe care poeţii ne-o oferă rareori”. Cultura, obiectivitatea şi aşezarea lui Gabriel Chifu în perspectiva istoriei literare făceau ca pe drept cuvânt Gheorghe Grigurcu să considere acea antologie drept unul dintre cele mai bune volume „ale poeziei noastre din ultimii ani”. Noi credem că cele 106 poeme ale antologiei Ploaia trivalentă se situează în aceeaşi sferă de cultură, obiectivitate, idee istorică şi valoare cu cele 100 de poeme ale antologiei precedente. Ideea este că antologia ne arată că spiritul poetic evoluează nu numai ca dezvoltare poetică personală, ci şi ca auto-evaluare. Trecutul este supus unui examen al prezentului, ceea ce arată un spirit care se priveşte pe sine şi priveşte lumea în termenii unei interiorizări exigente şi obiective. Cartea Ploaia trivalentă poate şi trebuie să fie citită ca un volum de sine stătător de o remarcabilă valoare.