Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Trei femei

        de Daniela Firescu

Produse domestice (teatru investigativ)

• Cu: Ioana Flora şi Smaranda Nicolau

• Regia: Ioana Păun

• Text: Xandra Popescu

• Muzica: Cătălin Rulea (Toulouse Lautrec)

• Investigaţie: Laura Stefănuţ

• Voce: Diana Miron

• Mişcare: Carmen Coţofană

 

 

„Pentru că femeile şi-au asumat mereu responsabilitatea pentru viaţa privată, bărbaţii au fost eliberaţi de această răspundere. Dincolo de femeile ce intră în viaţa publică, pentru o schimbare reală, este necesar ca şi bărbaţii să suporte poverile vieţii private. Aceşti bărbaţi trebuie educaţi emoţional şi primul pas e cel de a «vedea» femeile, de a empatiza cu ele”, spunea într-un eseu (Womanhouse-Performances, 1975) Judy Chicago, cea care a impus conceptul de feminist art. Aceasta e una dintre intenţiile din Produse domestice, spectacol ce porneşte de la un subiect de investigaţie şi deschide mai multe teme de discuţie: migraţie, societatea de consum, sexualizarea muncii domestice, practicile de control al femeilor, relaţiile şi reprezentările sexuale.

„Aceasta e o poveste adevărată. True story”, accentuează Ioana Flora şi ne propune un exerciţiu de imaginaţie: „Închipuiţi-vă că am o construcţie delicată, oase mici şi vocea unui înger”, pentru că la această poveste se adaugă povestea interpretei principale – căreia i s-a retras permisul de muncă şi s-a reîntors în Filipine, rolul ei fiind preluat de o actriţă româncă.

Produse domestice este o piesă despre femei, despre Joy, Cami şi Cristina şi, mai ales, despre femei în general. Trei personaje, trei perspective, trei ipostaze: victima, angajatorul, mediatorul.

Cami e carismatică, vorbeşte repede şi bine, are o afacere profitabilă, o firmă care intermediază recrutarea şi plasarea de bone filipineze. Discursul ei este persuasiv, subiectul e abordat circular: „working mothers”, oportunităţi pentru femei, femei care ajută femei, puterea femeilor. Interacţionează cu publicul şi propune şi ea un exerciţiu de imaginaţie, un fel de călătorie în timp, unde madlena proustiană e înlocuită de aroma orezului cu lapte şi intensitatea amintirii e susţinută de vocea mamei ce şoptea uşor: „Be careful honey, it’s hot!”. Însă confortul spectatorilor nu ţine mult, Cami e pragmatică şi expune măsurile de siguranţă pentru a avea o afacere de succes: cele mai bune bone sunt selectate din rândul celor care au copii, ele sunt mai bine pregătite, au experienţă, dar mai ales pot fi controlate mai uşor, au mai multe responsabilităţi, au nevoie de bani. Urmează o scurtă demonstraţie – în timp ce explică mecanismele acestui proces, Cami îşi dă jos nonşalant lenjeria intimă, iar Joy, martor tăcut la întreaga expunere, începe să o spele fără comentarii. Pentru cei în dubiu, Cami plusează şi face o nouă intervenţie în rândul publicului „Plătiţi chiria? Întreţinerea? Mâncarea?”, apoi adresează aceleaşi întrebări lui Joy. Dar Joy nu plăteşte chirie, întreţinere şi chiar mănânc㠄paste cu trufe şi Beluga caviar”.

Atitudinea lui Joy este pasivă şi asta se observă cel mai bine din modul în care e pusă în scenă povestea ei: o serie de scrisori către fiica sa, May, rămasă în Filipine. Tonul e resemnat, dar optimist, „dacă nu rişti, nu câştigi”, zilele se scurg monoton, familia Naser (Andy şi Cristina) interacţionează foarte puţin cu ea, sunt extrem de bogaţi şi de plictisiţi, scurte scene conjugale întrerup armonia de suprafaţă. Scrisorile alternează cu mici confesiuni, cu imitarea în joacă a stăpânei, însă brusc tonul devine alert pentru că în scenă intră un alt narator. Ceea ce se petrece e grav, şi Joy are nevoie de un narator-suport care intervine la momentul oportun şi mimează ce Joy nu poate spune – un act de hărţuire sexuală. Conflictul evoluează, Joy e hărţuită şi, mai mult, i se reţine paşaportul. Momentul de tensiune maximă, ce o face pe Joy să acţioneze, se petrece într-o după amiază, în reşedinţa familiei Naser – domnul Andy se întoarce mai devreme şi o atacă, forţând-o să se folosească de micul Jamal pentru a se proteja. Secvenţa e construită după regulile unui veritabil suspence: teroare, încordare, atac şi ripostă şi, mai mult, complicată de problema moral㠖 salvarea lui Jamal, rănit grav, aproape inconştient, sau salvarea personală. Singurul sprijin în această împrejurare vine din partea unei alte angajate a familiei Naser, Rodica, ce o îndeamnă să meargă la autorităţi. Contactată telefonic, Cami tergiversează situaţia, o consolează şi o ameninţă subtil.

Cristina, soţia lui Naser, mai puţin vizibilă la început, îşi face simţită prezenţa pe parcurs, în relaţia cu Joy pare atentă, o îndeamnă să socializeze, să meargă la muzee (deşi muzeele sunt închise lunea, ziua ei liberă). Şi ea e o victimă, dependentă de influenţa şi forţa economică a bărbatului ei, cu un moment de rebeliune când îşi dă seama ce se petrece. Se aliază cu Joy şi concepe un plan desprins parcă din Les Diaboliques (celebru film în regia lui Henri-Georges Clouzot, unde soţia şi amanta complotează uciderea soţului). Pentru că Joy este reticentă, nu vrea complicaţii, Cristina schimbă strategia şi înlocuieşte cadourile cu ameninţări voalate şi îi sporeşte treptat sarcinile, Joy lucrând în final şi ca menajeră; inspirat, momentul în care Cristina înfăşoară cordonul aspiratorului, asemeni unei haine de blană pe umerii lui Joy, surprinde perfect ambiguitatea situaţiei. Mult prea evidentă e, în schimb, ploaia cu boabe de orez ce se revarsă în momentele critice şi munca sisifică de recuperare – găleţile umplute sunt răsturnate, o nouă aversă inundă scena. O menţiune specială pentru muzica live ce susţine spectacolul, intervenţii precise, o voce şi un mesaj direct „swallow your pride/ forget your ego/ keep your head down”. Smaranda Nicolau trece natural de la o partitură la alta. Mimica, jocurile de voce şi corporalitate exprimă experienţele traumatizante pe care le trăieşte protagonista, şi Ioana Flora e credibilă cu toate avertismentele de la început.

Povestea lui Joy este pe mai multe nivele, finalul este la fel. Mai întâi, înregistrarea autentică a declaraţiilor lui Joy la poliţie (vocea ezitantă, engleza stâlcită) pune într-o altă lumină faptele şi înţelegi, într-un fel, refuzul ei de a continua procesul împotriva angajatorilor săi, nici măcar semnarea unei împuterniciri pentru continuarea demersurilor de sancţionare a abuzurilor pe care le-a suportat. Urmează un episod într-o realitate paralelă, în care oficiul pentru imigranţi supervizeză procesul de reintegrare, fără să rezolve, de fapt, nimic, oferind o soluţie provizorie, dialogul dintre fetiţă şi doamna Merkel aruncă încă o dată publicul în zona de reflecţie. Nivelul ultim angajează direct spectatorii, ce sunt „forţaţi” să îşi abandoneze zona de confort şi să meargă pe scenă, o mişcare surpriză, un exerciţiu final de imaginaţie – femeile ca „produse domestice” (procente, costuri, cheltuieli, disfuncţii sociale), o schemă a modului în care se produc inechităţile bazate pe gen, încheind rotund reprezentaţia.

© 2007 Revista Ramuri