Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din jurnal (2007)

        de Gabriel Dimisianu

14 ianuarie

Subiect pentru evocări: „reşedinţa” noastră din Ana Ipătescu 15, sediul revistelor Uniunii şi la subsol o încăpere în care eu şi G. am locuit 6 ani. Ne precedase, cu familia sa, Dumitru Solomon, criticul de teatru. Tot în acel subsol locuise Şt. Bănulescu, şi el familist. Impunătoarea clădire îi aparţinuse înainte de război lui Max Auschnit, devenită în anii ’60 sediu al revistelor şi, la subsol, cu câteva spaţii de locuit. La parter funcţiona Viaţa Românească, la etaj, Gazeta literară (mai târziu România literară), la mansardă, Tânărul Scriitor, preschimbat mai târziu în Luceafărul. Cei mai tineri scriitori îşi aveau, aşadar, revista la etajul cel mai de sus. Puteau să urce mai lesne decât maturii la revista care le era destinată. Poziţionarea s-ar zice că respecta vârstele. Tinerilor le şi făcea plăcere să urce în salturi către revista în care îşi puneau multe speranţe.

Eu şi Velea, încă studenţi în anul V, am fost îndemnaţi de Paul Georgescu să trecem pe la Gazeta literară, unde el era redactor şef. De unde ne ştia? De la facultate, unde ţinea un seminar despre Tudor Arghezi, poetul ieşit de curând de sub interdicţie. Redobândise bunăvoinţa autorităţilor. Paul, se vede, la seminarul său, fusese mulţumit de mine şi de Velea şi ne-a chemat la Gazetă… să ne încerce şi condeiul, dându-ne să scriem nişte recenzii.

Ne-am dus amândoi într-o după-amiază şi am dat acolo, înainte de oricine, de Andriana Fianu, secretara conducerii revistei. Desigur, nu ne cunoştea, şi nici noi pe ea. Ne-a luat repede: – Ce e cu voi, pe cine căutaţi? – Ne-a convocat Paul Georgescu, profesorul nostru, la el am venit. Ne privi sceptic: – V-a convocat? Bine, aşteptaţi! Ne-am dat repede seama că nu i-am făcut o prea bună impresie dar nu la ea venisem, ci la Paul. Acesta ne primi şi trimise după Sami Damian, şeful secţiei de critică, să ne dea el să scriem nişte recenzii. Nu la cărţi pretenţioase, adăugă, suntem totuşi începători. Să vadă el dacă ne descurcăm.

Cu ajutorul lui Sami ne-am descurcat, prezentându-i peste câteva zile două texte la care muncisem cu mult sârg. El le-a făcut publicabile, mai scurtându-le pentru că prea ne lungisem. Peste nu multă vreme, Paul ne-a angajat în redacţie, pe mine mai întâi corector, pe Velea redactor de-a dreptul. Tot corectori la Gazetă mai erau atunci, eu devenindu-le coleg, Matei Călinescu şi Modest Morariu.

La Gazeta literară (devenită din 1968 România literară) era multă agitaţie în orele în care redacţia funcţiona, după-amiaza până seara pe la opt. Toate încăperile, dar în special aceea numită de noi „în fund la Mihalaş”, plasată la un capăt de culoar, acolo avându-şi masa de lucru colegul nostru Marcel Mihalaş, deci toate încăperile gemeau de tineri doritori, bineînţeles, să fie publicaţi în revistă. Să se facă prin ea cunoscuţi. Cu o poezie, cu o schiţă, cu o însemnare de lectură, cu ce s-o putea. În afară de mine şi de Velea se mai înghesuiau „la Mihalaş” Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Ilie Constantin, Petre Stoica, Matei Călinescu, mai apoi Breban, Gabriela Melinescu, Vera Lungu, Sânziana Pop şi alţii, şi alţii, lărmuitori, frenetici, articulând puncte de vedere incisive în legătură cu ce scria unul sau altul, dar şi cu alte subiecte, cu orice. Păreri ţipate şi nu prea ortodoxe pe care însă le mai pliveam de „asperităţi” când era vorba să le dăm la publicat. Ştiam prea bine că nu poate să apară orice.

Redacţiile erau admirabil plasate în zonă, dacă ne gândim că în apropiere, în Piaţa Romană, funcţiona barul „Turist”, în vecinătate altele ( „Boema”, „Jerca”), instituţii de cultură pe care le frecventam cu destulă insistenţă. Devenisem acolo cunoscuţi. Barmaniţele se prezentau, de cum intram, cu păhărele de rom cubanez, nemaiîntrebându-ne ce vrem să comandăm, pentru că ştiau. Controversele începute în redacţie le reluam aici, cu şi mai mare elan, cu exces de gesticulaţie, spre a le continua mai târziu la Casa Scriitorilor (la „Doamna Candrea”) şi unii dintre noi până în zori, mutaţi la restaurantul Gării de Nord. Acela funcţiona fără oră de închidere.

19 ianuarie

Aseară mă sună Nichi de la Paris. Am crezut că vrea să-mi spună ceva privitor la revistă. M-am înşelat. Cu vocea lui cea mai bună, veselă, mă anunţă că şi-a cumpărat masă de biliard. A şi instalat-o. Ce fac, nu vin? Să vin cu G., ne costă numai drumul, ne ia cu maşina de la aeroport, n-am avea nimic de cheltuit, decât cu drumul. Ar fi câteva zile de plimbare la Paris. Şi de biliard. Ce zic? Ce să zic, îmbierea e mare, mai ales când vine de la el, marele seducător. Pe G. convorbirea a mişcat-o.

© 2007 Revista Ramuri