Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Pragurile devenirii: teza de doctorat sau etnologia între confirmare și contestație (1)

        de Nicolae Panea

S-a adunat într-un colţ al mesei de lucru un teanc de cărţi, imprimând topografiei un sens contradictoriu. Nu folosesc la redactarea vreunei lucrări, dar nici nu-şi găsesc drumul spre rafturile bibliotecii, ocupă locul acela preţios, încurcând vizibil traseele prestabilite maniacal ale celui care lucrează şi, cu toate acestea, sunt tolerate cu un simţ al vinovăţiei şi, totodată, al tentaţiei. Toate au ceva în comun: sunt variante editoriale ale unor teze de doctorat.

Stau acolo, unele peste altele, şi în jurul lor parcă s-a creat o aură, atracţie şi amânare (în fond, mai fuseseră citite odată ca teze!), incitare intelectuală şi responsabilitate profesorală, aproape obligându-te pe tine, cel care le-ai comentat cândva ca membru al comisiei în referatul obligatoriu, să-ţi continui susţinerea.

Un fel de automesmerizare, mecanism ce te legitimează pe tine ca instanţă şi pe doctor ca autor, căci realizezi că doctoratul este asemeni unei iniţieri neterminate, lipsindu-i secvenţa finală, cea a trecerii în noua stare. În fond, orice doctor în ştiinţe doreşte să devină autor.

Te mesmerizează, provocându-te, împingându-te subtil spre a-ţi asuma un soi de masochism. Teza de doctorat este un semn al specializării autorului, al unei anume maturităţi, dar şi semn al reacţiei unei generaţii faţă de moştenirea teoretică, metodologică; faţă de canon.

Studierea producţiei doctorale conduce la configurarea unor trasee semnificative pentru ştiinţa respectivă, trasee văzute simultan ca poziţie critică faţă de generaţia conducătorului de doctorat, şi, prin extensie, a membrilor comisiei, instanţă canonică, şi impunere a generaţiei doctorandului.

Cu alte cuvinte, o teză este un semn al felului în care prezentul devine viitor.

Sunt unele teze, majoritatea, aş spune, care, publicate, înseamnă un început de drum, anunţând deveniri, opţiuni. Uneori aceste opţiuni devin confirmări, alteori ele sunt, pur şi simplu, trădate, renegate în favoarea altora. Dar sunt şi teze care sunt produsele devenirii, cu alte cuvinte, confirmări. Despre o astfel de teză, devenită carte, vreau să scriu în continuare.

Ea se numeşte Fenomenul colindatului sau despre o etnologie a tradiţiilor. Studiu de caz în Ţara Loviştei şi este scrisă de Cornel Bălosu Ducan. Autorul este o personalitate complexă, etnolog, poet, muzeograf, care a acumulat o experienţă uriaşă în domeniu. Cercetări de teren laborioase, expoziţii semnificative (actuala expoziţie etnografică permanentă pe care o adăposteşte Casa Băniei este opera lui!), gestiunea şi clasificarea unor colecţii etnografice unice, îngrijirea unor reviste şi colecţii de studii de specialitate, organizarea de conferinţe, sesiuni, congrese alcătuiesc bagajul de expertiză în domeniu al autorului cărţii de faţă.

Privită din această perspectivă, cartea e un pariu cu sine. Autorul a dorit să topească în paginile ei întreaga sa experienţă ştiinţifică şi metodologică şi, totodată, să contracareze parţialitatea cercetărilor despre colindatul loviştean, creând un text sinteză; o referinţă. A realizat o carte exemplară, nu doar despre colindatul oltenesc, ci despre fenomenul colindatului în ansamblu.

Ca o confirmare a acestei receptări superlative, citez câteva aprecieri ale academicianului Sabina Ispas: „Experienţa domnului Cornel Bălosu, acumulată în anii de cercetare, alături de o sensibilitate lesne de observat şi o capacitate deosebită de a percepe adâncimile şi densităţile de expresie ale fenomenului cultural tradiţional, au dus la elaborarea acestui excelent studiu asupra colindatului românesc. (...) Scrisă fără prejudecăţi şi fără excese, o asemenea carte va fi întotdeauna pentru specialist un model de rigoare şi profesionalism. Pentru etnologia românească, volumul... va rămâne o lucrare de referinţă“.

Cartea are la bază o cercetare de teren îndelungată, realizată cu metodă şi tenacitate, de multe ori, în condiţii greu de imaginat, pentru că iarna în Ţara Loviştei nu-i chiar raiul pe pământ, cum s-ar crede privind fotografiile idilice, o cercetare care i-a furnizat un material impresionant, dar, mai ales, i-a clarificat autorului fenomenologia acestei sinteze a tradiţiei noastre, care este colindatul.

Avem distilate în această manifestare culturală şi cultuală reminiscenţe ale unor comportamente străvechi, Eliade le plonja în neolitic, precum ceata de flăcăi ca formă de organizare iniţiatică masculină, concepţia tradiţională despre timp, suprapunerea simbolică a figurii cristice cu simbolistica solară şi explicarea crizelor solstiţiale ca formă de moarte şi renaştere a soarelui, timpului, mecanica socială a unei comunităţi tradiţionale, roluri şi funcţii ale vârstelor, asumarea responsabilităţilor mitico-magice, raportul dintre existenţă şi post-existenţă, dintre creştinism, religie populară şi elementele păgâne, toate alcătuind scenariul acestei perioade cuprinse între 15 noiembrie şi sărbătorile Bobotezei şi a sfântului Ioan Botezătorul.

Marea calitate a demersului lui Cornel Bălosu este păstrarea echilibrului între multele şi periculoasele excese exegetice ale temei. Cunoştinţele solide de teologie îl ajută să păstreze linia de mijloc între tendinţele mitologist-păgâne şi exacerbarea rădăcinilor creştine ale fenomenului, repudiind derapajele fanteziste.

De asemenea, organizarea materialului într-o structură bipolară îi permite autorului o eficienţă maximă în înşiruirea argumentelor. Succesiunea logică a capitolelor, titlurile foarte sugestive, aproape sintetice configurează un traseu lesne de parcurs, o lectură productivă.

Prima parte, intitulată Contextualizări, demersuri, filiaţii, conturează o arheologie a subiectului. Autorul identifică principalele problematici teoretice, pe care le disecă, astfel încât pune în evidenţă corect rolul lor în fiziologia temei: conceptul de sărbătoare şi evoluţia acestuia de la arhaic la popular, colindatul ca receptare populară a liturghiei ortodoxe, funcţionalitate socială şi morală a colindatului, finalitatea socială şi transcendentă a acestuia, iconografia şi receptarea ei în cultura populară.

Pune aceste relaţii multiple sub semnul creator al unui Weltanschauung popular: „În prima parte a demersului nostru, una a medierilor şi ipostazierilor esenţiale ale colindatului, am învestit sărbătoarea cu toate prerogativele unui cadru general coalescent, menit să activeze şi să susţină mesajele şi acţiunile ritualului, care, la rându-i, întregeşte, spiritual şi sacru, rosturile festumului prin mijloace sincretice şi eficiente pe care le stăpâneşte“ (p.5).

Partea a doua a lucrării este dedicată ritualului colindatului în Ţara Loviştei şi debutează chiar cu un scurt capitol ce cuprinde repere geografice, istorice şi culturale ale arealului cercetat. Cea mai mare parte a secvenţei (cinci capitole) este o reconstrucţie multifocală a ritualului, ce se subordonează axelor definitorii ale acestei instituţii cultural-tradiţionale: spaţiu şi timp consacrate, actori specializaţi, text formalizat, logică simbolică.

În centrul secţiunii se află încercarea de a clasifica temele şi motivele existente. Astfel, folosind ca referinţă indexul Monicăi Brătulescu, la care a adăugat rezultatele foarte consistente ale culegătorilor locali, Mohanu, Piloiu, Vlădescu Ioan Şt. Lazăr şi ale numelor redutabile ale folcloristicii, etnologiei naţionale, Mihai Pop, Sabina Ispas, Iosif Herţea sau Ghizela Suliţeanu, autorul ne oferă o clasificare completă. În interiorul capitolului avem o istorie a cercetărilor şi a clasificărilor parţiale, iar în anexe, propria clasificare, astfel încât materialul rezultat devine nucleul pragmatic al lucrării. Ultimele trei capitole cuprind analize poetice, funcţionale şi simbolice ale motivelor şi variantelor existente în Lovişte, analize subtile, profunde, care propun soluţii interpretative inventive, originale, de cele mai multe ori.

Cartea lui Cornel Bălosu Ducan ni se pare a fi un exemplu de gândire a unui fenomen, de aplicaţie, de cercetare preliminară, de compoziţie, de argumentaţie. Ea probează maturitatea, care aduce cu sine experienţa, seriozitatea, tenacitatea, acribia. Fără îndoială, Fenomenul colindatului, după ce va învinge asperităţile difuzării editoriale, se va impune ca o lucrare obligatorie pentru orice bibliografie a modelului.

În cazul acesta, semnele prezentului anunţă un viitor complinit.

© 2007 Revista Ramuri