Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Despre standardizarea individului

        de Alex Ștefănescu

Alex Ștefănescu (cetățean român)

în dialog cu Ovidiu Hurduzeu (cetățean american)

 

[Alex Ștefănescu:] – În ce măsură te-ai integrat în societatea americană? Dacă ai vrea să te reinstalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

 

[Ovidiu Hurduzeu] – Înainte de a-ți răspunde la întrebare, aș dori să mă opresc asupra termenului „integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americană, ca toate democrațiile industriale avansate, s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă și incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizații tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa și omega rămân producția și consumul de masă. Nu poți avea însă producție și consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piață integrată, fără unificarea și standardizarea ideilor, valorilor și stilului de viață ale indivizilor. Primatul economiei și al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăți tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau, la nivelul persoanei, cum să alegi mijlocul cel mai bun pentru a câștiga (profita) imediat într-o situație dată. Standardizarea individului nu se face din rațiuni politice, ci de eficiență economică. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiție cu mașinile. În SUA trebuie mereu să demonstrezi că ești la nivelul mașinii, ba chiar mai eficient decât ea ( sau al înlocuitorilor ei umani, sclavii din țări precum China sau India). Integrarea – cheia eficienței – trebuie înțeleasă ca proces atotcuprinzător. Un motor nu poate funcționa cu șuruburi pe jumătate strânse. Iată de ce trebuie să te conformezi întru totul felului de a fi al societății tehnologice, să-i adopți necondiționat stilul de viață, credințele, idiosincraziile. Orice dubiu, neliniște, angoasă, frison existențial ar produce tensiuni și contradicții perturbatoare atât în interiorul individului, cât și la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetățean american, am jurat credință Constituției redactate de Părinții fondatori ai SUA. Constituția nu-mi cere nicăieri să mă transform într-o unitate tehno-economică, integrată și integrabilă, îmi dă însă dreptul și mă obligă moral să mă comport ca un cetățean liber si responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, răspunzând la aceste întrebări.

România de astăzi este o societate de adaptare. Chiar și întrebarea: „Cum te-ai integrat în Franța, Germania…?” sună firesc, în vreme ce „te-ai integrat în România?” pare un nonsense. În România te adaptezi mediului social așa cum te-ai adapta dacă ai fi lăsat singur într-un cadru natural. Dacă în Occident cel mai important lucru este să te conformezi unor mecanisme implacabile, a căror funcționare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând să te adaptezi la lipsa de sistem, să navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevăzut și improvizație. Dacă m-aș întoarce în jungla românească, aș încerca să mă comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic și eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea „realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mână stângace. Idealul meu e să mă situez în contrapunct față de status quo, îmi plac efectele de desincronizare și decalaj. Starea de echilibru precar, de tranziție, de „irealizare”.

 

[A.Ș.]– În afară de acest răspuns teoretic, impresionant prin detașare și prin capacitatea de sinteză, vreau și unul…epic. Te rog așadar să-mi descrii situații sau să-mi povestești întâmplări care să îmi dea posibilitatea să retrăiesc, în imaginație, ceea ce ai trăit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viață.

[O.H.]– Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin „spargerea” unității sale organice. „Persoana” cu toate conotațiile pe care le implică este tranșată în secțiuni utilitare iar fiecare secțiune este angrenată într-un anumit tip de rețea economică. Acum câțiva ani, am petrecut trei zile într-un orășel situat în imediata vecinătate a vijeliosului râu Kern din munții Sierra Nevada. Datorită torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de „apă repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însă dispus să mă aventurez în apele învolburate. Odată cazat la un motel, am coborât pe malul râului și  m-am întins pe o stâncă, ca șopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoțați pe înălțimi prăpăstioase. Mă întorsesem cu gândul la copilărie. Retrăiam atmosfera romanelor „cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le „devorasem”, într-o vară, pe pridvorul casei bunicilor din Târgu Neamț. Deodată, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copii, femei, bărbați, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau să-i înghită. Căști pe cap, costume „termale”, veste de salvare, înfășurându-le trupurile. Par niște extratereștri, ai zice că nava le-a căzut în râu și acum fug bezmetic să se salveze. Țipă, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trădează teamă amestecată cu plăcere. Nu-mi rămâne decât să mă întorc în cameră. În holul motelului, recepționera începe să-mi ofere „serviciile”: motelul poate să-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar și un instructor care să mă învețe cum să „îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci…să visez. S-a uitat la mine speriată și s-a refugiat repede în spatele computerului. După amiază, am ieșit cu Andreea, soția mea, în orășel. În toate mașinile, câte-un caiac, o canoe. Puținii trecători „pe picioare” cărau în spate „echipamentul de navigație”. Am intrat într-un sport-bar să mâncăm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mărci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: „Cum ați petrecut ziua pe râu?”

Ca să mă integrez în Kernville, ar fi trebuit să-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu în „vâslașul” expert să urce sau să coboare râul. Altfel, aș fi rămas eu un extraterestru!

Kernville voia să desprindă din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbă, se mai taie încă o felie din tine – felia cea mai groasă – care este branșată la un alt mecanism economic. Așa după cum am arătat în „Sclavii fericiți”, pe măsură ce te branșezi la tot mai multe rețele, pierzi capacitatea „să te aduni”, să-ți angajezi întreaga ființă, să-ți recâștigi integritatea. Totalitatea acestor rețele formează, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odată integrați în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detașați, separați unii de alții, chiar de noi înșine, combinați sau recombinați în funcție de necesitățile Angrenajului. Celor mai mulți branșarea la rețea le aduce avantaje, întrucât îi ajută să-și atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, „poziție socială”, satisfacerea plăcerilor).

După aceeași logică funcționează și grupul „multiculturalist”. De pildă, o femeie este „dezangrenată” din ființa sa concretă și „integrată” într-un gender group în care contează doar „esența” ei feminină, un fel de „specializare” care-i distruge personalitatea sa organică. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înțeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde întreaga societate, și nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri și parcuri industriale ar avea, România rămâne o societate tradițional organică în care tehnologia se supune năravurilor persoanei, și nu vicerversa.

      

[A.Ș.]– Înțeleg situatia pe care o descrii (cu atât de mult talent literar) și mărturisesc că eu prefer societățile în care persoanele (mitologizate) contează mai mult decât instituțiile. Totuși, societățile de acest tip nu funcționează și, până la urmă, blocajul lor aduce mari prejudicii persoanelor. La ce ajută aureola pe care o are la noi ființa umană dacă această ființă moare din cauza unei seringi prost dezinfectate sau în urma exploziei unei butelii de oxigen lichid precar etanșeizate?  

 

[O.H.]– Eu cred că societatea româ­nească nu funcționează fiindcă s-a îndepărtat de natura sa personalist-evenimențială, singura care i s-ar fi potrivit. Românii trăiesc încă printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moștenit de la comuniști; pe niște temelii dărâmate au ridicat în pripă o scenă unde încearcă în prezent să încropească un spectacol social și economic „second hand”. Metafora asociată este supermarketul construit pe fundamentele fostului „circ al foamei”. Producția (distribuția) industrială, planificată autoritar și centralizat este înlocuită de producția globalizată, instrumentalizată în manieră spectaculară. „Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarketul maschează condiția cvasi colonială a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducției economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitrații otrăvitori ai adevărului: România nu este în stare nici măcar să-și hrănească cetățenii, în plus și-a asumat obligația – conform negocierilor de aderare duse de clasa politică – să transforme 30 la sută din suprafața agricolă în pârloagă!

S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuită de mafiotul șarmant, clănțăul atotcunoscător, „expertul” iluzionist și politicianul mânjit. Galeria de pseudopersoane nu este produsă de o cultură personalistă în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar si distribuția de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să moșească cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democrații adevărate – „democrația” românească produce un număr nelimitat de clienți (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician și protejat de acesta). Legăturile de dependență și protecție sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulți dintre cei pe care românii îi iau drept „personalități” sunt de fapt clienți ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, a mass-media, a „tunurilor” din contractele cu statul etc.) În România clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

Dacă ai statut de client, poți fi sigur că nu vei muri de o seringă prost dezinfectată. Nici nu vei muri de explozia unei butelii cu oxigen lichid precar etanșeizate.

Una dintre alternativele viabile la status quo-ul din România, ar fi dezvoltarea unui adevărat sistem personalist-evenimențial.

 

[A.Ș.]– Afirmi că, în timpul comunismului, societatea românească s-a îndepărtat de un stil de viață care i s-ar fi potrivit (și cum să nu i se potrivească, în condițiile în care și l-a constituit în mod  firesc, de a lungul a sute de ani, prin încercări și reglări succesive?). Dar... din ce sursă cunoști acel stil de viață dinaintea nașterii tale? Din cărți? Din ceea ce-și amintesc părinții tăi? Din examinarea vestigiilor de civilizație românească pre-comunistă care s-au mai păstrat prin unele sate sau orașe de provincie? Pe de altă parte, care este esența acelui mod de a trăi la care te gândești cu nostalgie? Cine și cum ar putea să-l reconstituie? Ce șanse ar avea să și funcționeze într-o lume în care fiecare țară este conectată la civilizația întregii planete?  

[O.H.]– „Persoana-eveniment” este un model ideal de identitate umană, așa cum tot ideal este și „individul liber” dezvoltat în Occident după Revoluția franceză de la 1789. Occidentul însă a avut grijă să cultive atât modelul teoretic cât și miile lui de întruchipări concrete. În jurul „individului liber” s-a creat o întreagă mitologie, s-a dezvoltat un întreg aparat juridic și economic. Chiar și astăzi, când este permanent atacat de „victima” ideologiilor corectitudinii politice, „individul liber” stă încă înfipt solid în soclu. Statuia Libertății continuă să fie farul călăuzitor al Occidentului. În loc de individualism, românii au „personalismul”. A trasa dezvoltarea istorică a personalismului românesc este o chestiune de arheologie culturală, care necesită ample cercetări interdisciplinare desfășurate pe o lungă perioadă de timp. În opinia mea trinitarismul ortodox, un cult popular al eroilor, probabil de origine dacică, la care se adaugă fără îndoială influența individualismului modern din Occident, s-au împletit în mod fericit pentru a crea un cadru personalist al existenței. În România viața se organizează spontan în jurul unor persoane, nicidecum în jurul unor instituții. Aceste persoane se bucură de autoritatea pe care o au „duhovnicii” în spațiul credinței ortodoxe. O autoritate „ontologică” bazată pe „prezență”. Să luăm un exemplu care ne este cunoscut amândurora. „Istoria literaturii române contemporane” de Alex Ștefănescu. Mulți, probabil majoritatea cititorilor au făcut un sacrificiu financiar să cumpere această lucrare monumentală întrucât au încredere în opiniile autorului. N-au căutat în paginile lucrării un „adevăr obiectiv”, separat de persoana lui Alex Ștefănescu. Coerența logică, informațiile, în general tot aparatul științific al cărții n-au făcut decât să le confirme, încă odată, încrederea pe care o aveau în Alex Ștefănescu. Nu „Istoria literaturii” l-a „făcut” celebru pe Alex Ștefănescu, ci Alex Ștefănescu va eterniza lucrarea sa, peste timp lucrarea sa va funcționa ca un „adevăr încarnat”, o mărturie vie a literaturii sub comunism. Cel care înțelege cu adevărat România, când se uită la harta ei, nu vede orașe, sate, „fabrici și uzine”. Nici măcar „monumente istorice”. Vede un Eminescu, un Ștefan cel Mare, un Blaga, un Coandă, un Iorga. În jurul acestor persoane s-au coagulat în timp „comunitățile” (istorice, literare, religioase, științifice etc.) așa cum în Occident, în jurul orașelor comerciale, s-a dezvoltat civilizația modernă a capitalismului. Persoanele-eveniment nu sunt niște imami severi, nici experți, nici „autorități spirituale” universale, nici staruri mediatice Sunt indivizi ce iradiază o energie intensă, oferă o deschidere spre un altceva superior. Cu alte cuvinte, personalizează în mod evenimențial o situație concretă. Când personalizezi o situație introduci ceva nou și neașteptat, acolo unde situația este complet închistată („realizată” cum o numesc eu), sau, dimpotrivă, oferi coerență unde există un „nou” ce tinde să devină haotic. Nu poți personaliza o situație dată dacă nu-ți angajezi întreaga persoană, dacă n-ai încarnat instrumentele (valorile, ideile) cu care acționezi asupra ei. Personalizarea poate avea efecte durabile doar atunci când este evenimențială, se desfășoară sub greutatea unui „excedent metafizic”, a unei chemări la perfecțiune, la „universalizare” Verbul „a perfecționa” trebuie înțeles întotdeauna în chip de a perfecționa, așa cum, sub pana unui scriitor-eveniment, „a scrie” devine a scrie. Când ascult un concert de Mozart la CD player-ul de la automobilul meu, gonind pe autostradă, am personalizat o situație dată.  N-am creat însă un eveniment. Dacă același concert îl ascult „pe viu”, interpretat de filarmonica din Viena, eu și Mozart am creat un eveniment. Un eveniment care menține un echilibru tensionat între cât mai multe antinomii (trecut/viitor, muzică/realitatea concretă, „eu”/lume, local/universal), nimic nu este „reconciliat”, ci doar deschis către noi și noi perspective. Există o ierarhie a evenimentelor (pe care românii o simt foarte bine). În interpretarea filarmonicii din Viena, muzica lui Mozart tinde către împlinirea sa ideală întrucât posedă un mare excedent metafizic. Aceeași muzică, interpretată de orchestra Liceului de muzică nr. 2, creează doar un mini eveniment local (îi bucură pe câțiva părinți veniți să-și asculte odraslele), reușind să reconcilieze un număr mic de antinomii. O adevărată democrație nu are rolul de a uniformiza indivizii sau de a crea „elite” reducând contrariile la scheme prestabilite. Acesta este marele reproș pe care-l aduc eu lumii moderne. O democrație personalist-evenimențială trebuie să mențină vii antinomiile – fără ele nu putem vorbi de o „diferență” reală – oferind șansa de a deveni persoane-eveniment unui număr cât mai mare de indivizi. Desigur, fiecare persoană-eveniment va poseda un „excedent metafizic” diferit, ceea ce va crea ierarhii valorice. Se înțelege că „persoana-eveniment” trebuie să rămână vie mereu, să mențină, sau chiar să sporească, tensiunea evenimențială. Iată de ce personalismul evenimențial este un „anti-tradiționalism”, dacă înțelegem prin tradiție obiceiuri și persoane ce țin de un trecut încheiat definitiv. Românii nu sunt tradiționaliști nostalgici –( eu cu atât mai puțin! ) – a se vedea nepăsarea cu care tratează istoria moartă (monumentele, ruinele). Istoria îi interesează doar ca „pildă vie” ce se poate reîntrupa în prezent și viitor. Depinde doar de noi dacă vrem să creăm o democrație personalist evenimențială pe sufletul nostru, sau importăm un produs preambalat de la Bruxelles, Washington, Moscova sau cine-o mai ști de unde. Trebuie să fim conștienți că în lumea de astăzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusă la condiția de instrument. Dar oare democrația ateniană nu a fost nevoită să înfrunte pericolele ei? Au existat însă niște persoane-eveniment, un Socrate, un Platon, un Aristotel care au demarat procesul istoriei. Energia lor evenimențială a fost transmisă din generație în generație, fiecare nouă persoană deschizând alte și alte perspective. Este mesajul pe care ni-l transmite și creștinismul prin apostolul Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre”.

© 2007 Revista Ramuri