Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Gellu Naum

A iubi

Înnebunit de ridicol, aburit de himeric

cu buzele crestate de triste muşcături

urcat pe catalige de cabotin feeric

şi tânăr, totdeauna tânăr, în slip sau în armuri

cum ai putea să recapitulezi

fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare tresărire

tot ce ai putut să adori, să visezi

înnebunit de ridicol la fiecare tresărire?

Leşinat la farmecul unui cuvânt când plouă

peste lume

galaxii de cuvinte incandescente

ca un copac tăcut presimţind printre brume

foşnetul marilor ferigi arborescente

care îndrăgostit şi ce ales între aleşi

ca şerpii, cu încolăciri fluide

s-ar ghemui la uşa iubitei, pe preş

ca să implore: deschide, deschide?

Înnebunit de ridicol şi trist

când vocea ta sună ca o fereastră spartă

şi trec sub tăcere şi nu mai insist

şi nu mai spun cum îţi sună paşii pe piatră

şi nu mai spun nimic despre decenţă

despre oglinzi în care obrajii par de cretă

nimic despre crispata violenţă

a dragostei prin care treci ca printr-o

baie perpetuă

nimic despre iubita cu umerii de fildeş

rotunzi, ca bilele de billiard, pocnind uşor

când ostenit şi pleoapa şi fruntea ţi-o apeşi

pe rotunjimea calmă şi pe răcoarea lor

nimic despre ciudata toropeală

când lângă ochiul tău mângâietor şi tandru

în sala de spectacole aproape goală

mâna iubitei luceşte ca un candelabru

nimic despre retina ca o lentilă arsă

şi bântuită de ecouri

ale cascadelor ce se revarsă

din părul ei de umbre şi halouri.

Ne sperie cocoşii care îşi ridică

prea puternice creste în noi; iar afară

aripile mucezesc şi se strică

şi nimeni nu le mai repară.

Copacii ştiau, foşeanu numai arareori

şi numai când le rupe vântul crengile ceţoase:

punând surdină peste trosnetul îmbrăţişărilor

am putea suna şi noi ca nişte saci cu oase

şi atunci asul de pică al resemnării

ni s-ar desena pe buze

şi gândurile, ca într-un golf liniştit,

ni s-ar revărsa în pălărie.

O, fireşte cer scuze, cer mii de scuze

pentru această clipă de melancolie

dar dacă n-aş fi fost poet, ci manechin

sau dansator pe sârmă sau orice

tot aş fi vrut să mai întârzii puţin

lânăgă iubire, cu notele după concert.

(În suplimentul „Povestea Vorbii”,

în Ramuri, nr. 8, 1966)

Calul

Calul crescuse în grădina mea

Iarna era mai greu

trebuia să-l feresc de rădăcinile duzilor

de atingerea îngheţată a soarelui

şi era frig printre mărăcinii uscaţi

noaptea crăpau ţevile de la porţi

şi coama lui foşnea ca trestiile uscate

Primăvara apele noastre veneau tulburi

sânii se clătinau pe sub bluze

el era pur şi roşea ca un sfânt din icoane

Ştii – îmi spunea el – când stau nemişcat

când cresc nemişcat în grădina ta

în jurul meu sunt atâtea urme

atâtea poduri peste apele noastre tulburi

Ar trebui să-mi împrumuţi puşca

pentru o noapte

Vorbea despre galopul lui lăuntric

despre galopul lui împietrit

Eu nu-i povesteam niciodată întâmplările mele

cu barza nocturnă

care dădea târcoale chemându-mă să dorm

în oul ei

Noi într-un fel simţeam complicitatea apelor

fertila ocrotire a nisipului

şi când călcam pe lut cu talpa goală

simţeam cât de aproape ne sunt fraţii umezi

Roata fântânii scârţâia copiii veneau de la şcoală şi se opreau să ne ceară apă sălcie

spuneau cuvinte feminine masculine şi neutre

neliniştiţi de sexul cuvintelor abstracte

şi se uitau la cal

dar în ochii lor era o înţelegere bătrână ca lumea

iar când îşi ştergeau gura cu palma zâmbeau prietenoşi

Apoi creşteau daliile mari şi grele

ca nişte oglinzi de aramă

şi câte un copac obosit se culca în iarbă

(În Ramuri, nr. 12, 1966)

Ne-am oprit

Ne-am oprit să ne odihnim

Venim de departe şi ne aflăm foarte departe

Sunt argilele noastre cam bolovănoase

argilele noastre roşcate

pline de şerpi care ard

dar cum să le spun celorlalţi şi mai ales fetelor

că am făcut dragoste pe grămezi de porumb

şi că de-atunci eu sunt porumbul

cum să le spun fără să le sperii

că trăiesc o rotaţie implacabilă

Ele dorm neclintite în picioare

în arca lor de lapte şi de miere

şi se înghesuie una în alta să se încălzească

Alături câte un bătrân trosneşte în somn

eu îl aud şi ca să-l liniştesc

imit cântecul cocoşului.

(În suplimentul „Povestea Vorbii”

Ramuri, nr 10, 1967)

 

© 2007 Revista Ramuri