Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezia ca așteptare

        de Silviu Gongonea

Spiritual, Viorel Mureşan (n. 1 aprilie 1953, în Vicea-Maramureş) aparţine spaţiului ardelenesc, destinul său literar fiind legat de cenaclul şi revista Echinox al cărei redactor a fost. După debutul cu Scrisori din muzeul pendulelor (1982), va publica mai multe volume de versuri, printre acestea numărându-se şi câteva antologii de autor. O astfel de antologie este şi Poştaşul rural, ce afişează acelaşi spirit ludic şi nevoia de distanţare de traseele consacrate. Privită grosso modo, poezia lui Viorel Mureşan are la bază spontaneitatea asociativă, în care un loc de cinste îl ocupă familiaritatea straniului, insolitul luxuriant, decorporalizarea, căci despre ce altceva ar putea vorbi un poet pentru care „Figurile alungite şi descarnate ale lui Alberto Giacometti arată astfel din cauza aşteptării“? Un amănunt biografic semnificativ ţine de vocaţia profesoratului dusă, mai întâi, într-un sat de lângă Jibou şi, ulterior, în orăşelul amintit. S-ar crede că pe cât de anost este spectacolul exterior, pe atât de însufleţit trebuie să devină, prin puterea detaliului, cel din mintea omului. De altfel, s-a văzut în poet solitarul cu „abilitate de fotograf“ (Andrei Bodiu) şi că, în aceast㠄glacialitate distantă“, un rol esenţial îl joacă estetica privirii (Radu G. Ţeposu). Nu mai puţin adevărat este că profundele prefaceri prin care trece materia poetică ne arată c㠄Poemele lui Viorel Mureşan par compoziţiile unui Magritte trecut la literatur㓠(Octavian Soviany).

Dar în cazul unei antologii lucrurile sunt puţin diferite, vechile structurări sunt abandonate, poezia se aşază într-o matcă nouă, caută o altă unitate. Despre acest corpus ne înştiinţează autorul într-un pseudodiscurs taxonomic, în pagina ce ţine loc de prefaţă: „Criteriul de alegere a poemelor mi-a venit instantaneu: intră numai acelea care, puse laolaltă, să poată lăsa impresia că au fost scrise într-o singură noapte, cât viaţa mea de lungă“. Ştim bine, totuşi, că în cazul de faţă fragmentul are puterea suverană, iar fragmentaritatea reprezintă spectrul oricărei antologii. Ce se întâmplă cu „restul“ operei? Probabil că este obiectul altei opţiuni. Cititorul atent ar trebui să ia aminte la expresivitatea fragmentului pe marginea căreia Eugen Negrici a construit o veritabilă pledoarie.

Să înţelegem, totuşi, că volumul este un tur de forţă, că trebuie să-l credem pe cuvânt pe poetul cu o rară poftă pentru jocurile livreşti. La debutul ei, poezia lui Viorel Mureşan ne arată o atare poetică trecută prin athanorul avangardelor, cu exerciţii de fixare a obiectului şi de surprindere a unor stări hipnotice. Experienţele onirice sunt devoalate la tot pasul prin inconfundabila sintaxă a visului, astfel încât transgresarea lui în realitate devine firească: „Toată adolescenţa în aşteptarea unei eclipse// cu ciobul afumat în incendiu/ uneori îl priveai pe bunicul şi din cărunt/ devenea foarte tânăr/ ochii mari negri ridurile atenuate,/ nu ştia el cum arată geamul acela./ De-asta şi accepta jocul de-a fotograful/ oriunde-l prindeai. Odată l-ai fotografiat cu bunica/ şi cicatricea ei de la tâmplă a ieşit în poză o floare/ cenuşie// Dar oglinzile te arată alb şi tăcut“ (Scrisoare din muzeul pendulelor).

„Poezia, afirmă poetul, este, precum ridicarea unei sprâncene şi aidoma aşteptării, un fenomen psihic“. Lumea este o comedie urmărită cu lentoare, ea aminteşte de spectacolul tragic profund interiorizat: „azi-noapte a venit la mine pascal/ şi m-a rugat să-i şterg propoziţia/ aceea nenorocită cu trestia gânditoare/ fiindcă s-a cam grăbit când a lăsat-o pe hârtie/ scrie în locul ei – mi-a mai spus –/ că trestiile despre care vorbeam/ erau foarte rare/ că vântul făcea mai multe zile/ de la una la alta/ de la una la alta“ (Dictonul). Ca aşteptare, poezia lui Viorel Mureşan depăşeşte regimul iniţial şi se supune fără urmă de îndoială experienţei numinosului (aşa cum ni se prezintă într-un poem fără titlu: „copilul ascultă/ privighetoarea/ din nou dumnezeu/ ne spune poveşti“), precum şi rigorii contemplative: „de câte ori aud vuietul oglinzii/ alerg pe vârfuri în camerele din jur/ să văd cât a mai sporit timpul în vase“ (Sertarele). Negreşit că acesta este miracolul adăstării şi al somnolenţei adiacente când, în singurătatea lui şi într-o manieră singulară, poetul porneşte în adevăratele aventuri ale spiritului: „ca un nor rămas într-o fotografie veche/ e rugăciunea// albina care se plimbă pe suprafaţa hârtiei/ o ia pe picioare/ şi-o duce cu ea/ în întunericul stupului// cuvintele mele urmăresc aproape pierdute/ spectacolul pe care-l dă liniştea// ca un nor îngropat într-o fotografie veche/ e rugăciunea// ochii mei/ care alunecă pe suprafaţa hârtiei/ o iau pe gene/ o duc cu ei/ o aşază/ printre aştrii sfărâmaţi/ în întunericul sufletului“ (Rugăciune).

 

© 2007 Revista Ramuri