La câte cărţi de aduceri aminte despre comunism am văzut şi la câte poveşti am auzit, nu mă aşteptam să mă mai impresioneze vreuna. Şi iată că m-a impresionat Şi eu am trăit în comunism, construită de harnica şi iscusita doamnă Ioana Pârvulescu (I.P.) din 360 de povestioare scrise (unele special pentru cartea asta; altele, evident, nu) de 95 de oameni, cu vârste între 34 şi 92 de ani (în 2015) şi cu rosturi diverse, în comunism şi după. Recunosc: sunt subiectiv. Am impresia că e o carte (şi) despre mine, (şi) despre părinţii şi bunicii mei, deci tot despre mine. Am vârsta celei mai tinere dintre autoare, eram mic în ’89, dar mă simt şi eu un om din comunism, poate pentru că cei şapte ani de acasă au fost atunci/ acolo. Poate! Oricum, tot gândindu-mă de ce mă simt aşa, mi-am dat seama că pe tataie, care avea vârsta mea din ’90 când s-a pornit războiul, îl percep ca pe unul din Moromeţii I, nu II. Acum, am văzut că un domn născut în 1932 se regăseşte printre „tinerii formaţi în interbelic” (p. 153). Se pare că raporturile dintre cronologie şi istorie – ca să nu mai zic de memorie – sunt tare încâlcite.

Oamenii au scris fiecare despre ce au vrut şi editoarea a ordonat fărâmele de memorie „tematic”, alcătuind un „desen coerent, un adevărat roman al comunismului” (p. 11). Tabloul pare plin. Nu mi-am dat seama câte au rămas pe dinafară, decât când, după ce am trecut pe la serviciu, munci patriotice, cozi, administraţie, şcoli, spitale etc., am ajuns la capitolul „Diverse”. Evident, bucăţile rămase aici şi-ar fi putut găsi uşor loc în diverse secţiuni anterioare. Plasarea lor separată, la final, mi se pare că vrea să sugereze că povestea rămâne deschisă, să arate cât de puţin se poate spune despre viaţa în comunism, chiar atunci când se spune mult.

Unele povestioare sunt simple flash-uri despre chestii banale, dar de... „în comunism, banalul e cel mai spectaculos lucru”, zicea I.P (p. 10). Altele sunt adevărate piese de proză scurtă, care cred că ar putea fi dezvoltate, fără să treacă prea mult în ficţiune, în romane, piese de teatru etc. Pentru că nu doar comunismul îmi bântuie identitatea, ci şi Craiova, menţionez micul text al doamnei Mirela Cioabă despre vizitele „unei figuri oarecare”, colonelul Vâlceanu, la Teatrul Naţional. Mi-l şi imaginez păşind pe o scenă cuprinsă „de o agitaţie bizară” (pp. 169-170).

România din „vremea tuturor spaimelor” (p. 363) apare ca o lume în care o femeie şi-a ţinut ore multe copilul (al ei, nu o „adopţie de scurtă durată” [p. 331], cum am fost şi eu) ca să cumpere în final ceva ce nimeni din casă nu mânca (p. 146); o fetiţă plângea pe rupte că taică-său (Dan C. Mihăilescu) nu avea să-i dea bani când se băgase brânză (p. 143); alţi copii băgau ca sparţii în ei ouă până li se îngălbeneau ochii, pentru că (doar) asta găsiseră „la liber” (p. 330); unui intelectual (Gabriel Liiceanu), cineva îi făcea cadou o ceapă, pe care o gătea cu „veneraţie” (p. 321); un student stătea două zile la coadă la... Cel mai iubit dintre pământeni (p. 140). Într-un oraş minier existau „vaci maidaneze” (p. 133). O şcoală întreagă îşi înceta cursurile ca să crească viermi de mătase în clase (p. 210). Un mare istoric literar (Z. Ornea) îşi pălmuia fiul, pentru că nu pricepuse cui poate spune bancuri (p. 356). Nişte chirurgi degerau în sălile de operaţie, un doctor fura calorifere (p. 298), un director de spital murea pentru că i se refuzase dializa (p. 284). Unii bărbaţi se matoleau cu „frecţie Diana”, de la farmacia non stop (p. 333), iar alţii stăteau noaptea, pe ploaie, în pădure, ca să vadă un meci „pe unguri” (p. 363). Şi totul părea să se încheie: pe 21 decembrie 1989 era lume strânsă în Piaţa Palatului, iar păzitorii regimului îşi făceau treaba. Numai că la un magazin din apropiere s-a băgat ciocolată. Firesc: „în piaţă se trăgea, istoria era pe cale să se schimbe, dar lumea a năvălit la coadă la ciocolată” (p. 338).

După mine, ăsta a fost un semn clar că nu totul avea să se încheie, nu dintr-odată. Era de aşteptat că multe dintre cele strânse sub numele de „comunism” să mai supravieţuiască prin cei care le trăiseră. Dar mai mult de un sfert de secol, poate jumătate, poate un secol întreg, poate...? Aici e partea importantă. Cartea asta nu se citeşte (nu trebuie să se citească) doar de loisir – ca Amintirile colonelului Lăcusteanu, ca Bucureştii... lui Bacalbaşa etc. Există o explicaţie, o dă chiar I.P.: „Uitarea a început imediat ce comunismul a căzut”, mulţi dintre cei de azi „s-au născut în altă lume, «pe altă planetă»”, „în curând toate aceste detalii vor dispărea cu desăvârşire şi nu se va mai şti cum a fost cu adevărat” (p. 9). Uitarea e omenească şi, ştim, în unele cazuri e sănătoasă. Nu şi când uităm un rău care încă există, când uitându-l, îl perpetuăm. Mi-ar plăcea să pot crede că, dacă uităm de boală, ne însănătoşim, dar am văzut de prea multe ori că nu e aşa. Şi mai e ceva... Ne e vorba doar de simpla uitare. „Imediat ce comunismul a trecut”, a început la mulţi un proces mental în care se combină memoria (capricioasă) cu un imaginar compensator, defulator, răzbunător, într-un fel sau altul. Unul din rezultate este prea des întâlnita nostalgie. Românii nu sunt originali aici decât prin amploarea fenomenului. Purtăm încă în noi, toţi cei atinşi mai mult sau mai puţin, ceva din comunism şi, de la noi, au ajuns să poarte şi cei născuţi „în altă lume”. Nici ei nu sunt imuni la nostalgie, iar în cazul lor e mai periculoasă. Cred că pentru unul care a trecut o dată prin foamete e suficientă o zi de replay pentru a-şi reveni în fire. Unul care trece pentru prima dată rabdă mai mult, are speranţa mai viguroasă.

Aparent e clar de ce ne e utilă cartea asta. I.P. o spune poate cu prea mult elan: numai cunoscând viaţa cotidiană – care „dă seama de reuşita sau eşecul unei lumi, unui sistem, unei vieţi” – putem afla „adevărul despre istorie” (p. 7); „singurul vaccin împotriva molimelor istorice rămâne cartea” (p. 12). Bine ar fi să fie aşa! Eu sper că pentru cei gâdilaţi (cel puţin) de nostalgie, lectura va fi măcar o baie rece. Aduceţi-vă bine aminte şi terminaţi cu prostiile! Pentru cei tineri, debusolaţi sau preabusolaţi, e un ajutor pentru a pricepe ce şi cum. Şi eu... e un excelent auxiliar al cărţii de istorie. E nevoie de amândouă. Am observat că numai din manual/ curs sau numai din povestirile „ălor bătrâni”, tinerilor nu li se leagă în cap multe lucruri. Trebuie însă avut mereu în vedere că e o carte de memorie, nu de istorie, nu că prudenţa nu ar fi necesară oricum.

Cartea în ansamblu creează o imagine a vieţii în comunism, dar nu toate textele o fac, oricum nu în mod egal. De aceea, eu nu aş zice ca I.P, că „autorul acestui volum e colectiv” (p. 10), ci că volumul are aproape 100 de autori. Oamenii ţin minte lucruri diferite şi în mod diferit. În unele cazuri, prezintă experienţe şi trăiri personale ca şi cum ar fi exponenţiale pentru regim/ epocă. În altele, prezintă aspecte exponenţiale, dar pe care nu le-au trăit direct, le sunt cumva induse, le ştiu din istorie şi au impresia că şi le aduc aminte. Apoi, amintirile nu trebuie generalizate: dacă de multe ori se întâmpla aşa, nu înseamnă că de multe alte ori nu se întâmpla altfel. Am un exemplu! Găsim în carte o tonică poveste despre un băieţel care a stat la coadă la ceva, cu bunica lui, până şi-a pierdut răbdarea: „ – Maia, dar eu nu pot să aştept! Lumea a început să râdă şi s-au auzit glasuri din spate care au zis: – «Tânărul» nu poate să aştepte, faceţi-i loc să treacă în faţă!”. A fost o „coadă înţelegătoare” (pp. 143-144). Am stat şi eu, o dată, cu mamaie, la coadă la lămâi; când ne-a venit rândul, coada a făcut scandal ca vânzătoarea să nu ne dea cât pentru două persoane, deşi alţii luau, chiar şi cu copii de împrumut (cum mai eram şi eu uneori). Mi-a rămas în minte fraza: „Eşti prea bătrână să fie copilul tău!”. Au fost cozi şi cozi...

Mare lucru ar fi să putem pune întâmplările pe categorii, să vedem ce a fost posibil numai aici şi atunci, ce e posibil şi azi, aici, pentru că nu am scăpat cu totul de trecut, ce e posibil oriunde şi oricând etc. E greu. Pentru asta trebuie să întoarcem fiecare situaţie pe toate părţile.

Una peste alta, cartea are o omogenitate, un fir, un cheag. Nu se simte pic de nostalgie. Toate textele bat spre cenuşiu, dar, cu puţine excepţii, nu omit razele de lumină. Lasă binele, cât a fost el, să se vadă printre răul de ansamblu; nu încearcă să le separe şi cu atât mai puţin să le opună. Comunismul nu a fost o Arcadie, cum a zis că vrea să fie, dar, de vreme ce am scăpat, în bună măsură, şi îl putem vorbi de rău, nu a fost nici Hades. Mi se pare că totul e în fraza: „Şi eu am trăit în Arcadia comunistă, şi eu încerc să mă vindec de ea. Şi cred că, trăind şi vorbind, şi eu i-am învins, nu numai ei pe mine” (p. 346).

PS. I.P. anunţă precaut în Prefaţă: „Cartea aceasta nu conţine ideologie şi nu porneşte de la premise politice” (p. 10). Suspectez aici o fobie de ideologie, destul de larg răspândită, care nu e altceva decât o traumă a (post)comunismului. Ideologia aia i-a făcut pe mulţi să nu mai suporte ideea de ideologie. Nu insist! E imposibil să vorbeşti despre ceva social şi să te rupi de ideologie, chiar dacă ea e greu de pus sub un nume sau chiar de exprimat în vorbe. E ca şi când am spune că un aliment fără „chimicale” nu are chimie.