Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Eu şi lumea

        de Nicolae Panea

Modernitatea etnologiei româneşti este aproape freudiană. Gâlgâie de complexe. În primul rând, un complex al unei naşteri obscure. Marea şi nobila familie a folcloristicii naţionale o priveşte ca pe un fel de bastard plin de ifose, bonjurist zgomotos, tupeist şi vanitos, fără să poată, însă, să-i interzică dreptul la moştenire.

Ea însăşi se raportează nehotărât faţă de folcloristică, pe care o consideră o rudă decrepită, compromisă din cauza numeroaselor legături cu politicul, de la care ar accepta moştenirea, dar nu şi obligaţia de a se afişa cu ea. O corectează public, brutal, ca pe o rudă săracă, de la ţară.

În al doilea rând, etnologia românească este roasă de complexul sincronizării. Modele occidentale, fie ele teme, subiecte, metode, şcoli sau autori, bântuie năravurile ştiinţifice autohtone cu puterea viforului de ianuarie, provocând, instituind, impunând, dislocând, remodelând, regândind. Cel puţin în intenţie, căci, în realitate, este mai curând vorba de o viermuială de direcţii, aglomeraţie de metode, ce trădează foamea de prezent, de sincronicitate şi, mai puţin, logici referenţiale, strategii de dezvoltare, şcoală.

Această vânzoleală epistemică ascunde, însă, ceva şi mai profund, care se numeşte, generic, metodă, şi anume spaima că realitatea nu e reflectată obiectiv, că ochiul trădează, cultura proprie distorsionează, că informaţiile sunt asamblate incorect, că realitatea devine textual o ficţiune.

În felul acesta, eficienţa observaţiei participative, cheie universală a decriptării obiective a comunităţilor tradiţionale, este pusă la îndoială.

Şi, în locul ei, este pus un artificiu inteligent, povestea de viaţă, felul în care maxima subiectivitate este transformată în obiectivitate, pentru că, juxtapuse, poveştile tuturor membrilor pot reda o realitate completă, dacă se elimină accidentele, redundanţele, excepţiile, nuanţele stridente.

Elanul acesta de racordare, de joncţiune cu tot ce este modern, actual ascunde, uneori, indecizii, cacofonii, rătăciri. Aşa este şi în cazul de faţă, căci povestea de viaţă este concurată terminologic de naraţiunea personală, fără mare preocupare pentru departajarea logică dintre metodă şi produs.

Această departajare, ca principal atribut tehnic, îl întâlnim în cartea Narcisei Alexandra Ştiucă, Amintiri pentru viitor. Reputat cercetător al comunităţilor tradiţionale, al spaţiilor culturale minoritar etnice, ea însăşi provenind dintr-un astfel de spaţiu, universitarul bucureştean adună între aceste coperte cercetări mai vechi, unele dintre ele editate anterior şi revizuite şi completate acum, care amalgamează două preocupări majore şi constante: studiul minorităţilor (italienii din Dobrogea, comuna Greci, saşii braşoveni, comuna Şercaia) şi compoziţia demografică a cartierelor-sat, mecanismele de formare a acestora, cartierele periferice ale municipiului Călăraşi.

Cartea reprezintă un fel de concluzie de etapă referitoare la studiile de istorie orală, pe care autoarea le-a edificat constant începând cu anul 2000, Transcrieri infidele.

Ea cuprinde trei prime capitole cu un evident aspect metatextual, în care este abordată problematica naraţiunilor personale, dificultăţile sau indeciziile taxonomice, raportul dintre istorie, memorie, povestire, dar şi o anume autoreferenţialitate, un fel de jurnal de campanie, povestea unei cărţi şi alte opt capitole ca nişte succinte studii de caz.

Acestea naraţiuni – „Poveşti despre oamenii de altădată”, „Chiaburul Muncelului”, „Umilinţele şi speranţele unui soldat de rând”, „Tinereţea furată”, „În cumpăna timpurilor, la răscruce de imperii: italienii dobrogeni”, „O jumătate de veac de frică şi tăcere”, „Exilul în oraş” – se focalizează fie pe destine excepţionale, personalităţi puternice – Gheorghe Adam din Fundătura –, fie pe fapte excepţionale în contexte excepţionale – deportări, război, comunism, exil, migraţii.

De fapt, cartea este o polifonie. Vocile intervievaţilor se împletesc cu vocea cercetătorului, în dubla sa ipostază, cea de chestionant şi cea de analist.

Una dintre marile probleme ale povestirilor personale, în care sunt îmbinate elemente tehnice de înregistrare, etice şi de redare, metodologice, este prelucrarea şi editarea materialului, felul în care subiectivităţile devin obiectivitate. Autoarea urmăreşte unităţile de acţiune, coerenţa subiectelor dezvoltate şi realitatea contextuală, alternând simpla transcriere, în cazul subiectelor fluente, cu decupaje ce individualizează nuclee narative conexe, astfel încât ele să se încadreze în tematica cvadripartită a cărţii.

De asemenea, autoarea redă trăsăturile suprasegmentale ale naraţiunilor orale, ritmul, viteza şi pauzele vorbirii, care sunt capabile să potenţeze semnificaţia discursului şi pun în valoare funcţiile narative fundamentale, „... acestea reflectând participarea naratorului la istorie, efectul pe care aceasta l-a avut asupra lui” (p.12).

Cartea Narcisei Alexandra Ştiucă mai are şi o altă dimensiune, cea a felului în care istoria majoră este percepută şi redată de subiecţi cu existenţe nespectaculoase la scară majoră, eroice, însă, pentru ei înşişi. Poveştile despre colectivizare, război, deportare, migrare de la sat la oraş se constituie în tot atâtea modalităţi de interpretare a istoriei majore, care au, însă, drept interpreţi pe eroii sau victimele însele.

Şi, în cele din urmă, sau, mai bine spus, cu această constatare ar fi trebuit să fi început, cartea devine semnificativă prin temele delicate, sensibile pe care le propune: războiul, deportarea, colectivizarea, detenţia politică.

Cartea are calitatea de a fi clară, echilibrată, concisă (de altfel, conciziunea este o trăsătură a stilului autoarei!), traducând buna cunoaştere a domeniului de către Narcisa Ştiucă. Exemplu de metodă şi de vademecum teoretic, Amintiri pentru viitor pare a fi, în acelaşi timp, lecţie de cercetare de teren, de interpretare şi de finalitate metodologică, astfel încât titlul are un dublu palier simbolic, istoria recuperată prin rememorarea unor subiecţi nespectaculoşi şi această realitate ca subiect didactic. De fapt, autoarea nu uită niciodată vocaţia sa universitară, astfel încât scrierile ei au totdeauna un substanţial stil magistral. Istoria ne învaţă nu doar mult, ci şi în multe feluri.

© 2007 Revista Ramuri