Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Călătoria ca temă şarpantă a literaturii române

        de Gabriel Nedelea

În eseul „Textul şi realitatea” (1988), din volumul cu acelaşi titlu, Mircea Anghelescu postula că istoria literară nu este doar o istorie a literaturii sau a receptării literaturii, ci o fecundă simbioză între cele două, „adică o istorie a literarităţii, a ceea ce era considerat literatură într-un anumit moment, din anumite cauze, în anumite medii, şi a ceea ce nu era încă literatură, dar a devenit în perspectiva timpului”. O atare concepţie, devenită metodă şi şcoal㠖 cu o rafinată poetică proprie, dată fiind vocaţia profesorală a reprezentanţilor săi, întâlnim şi la Eugen Negrici, ale cărui cărţi despre literatura veche au instituit o nouă paradigmă în receptarea literaturii prin „nepăsare suveran㔠faţă de funcţiile prestabilite ale unor texte (proto-literare, premoderne, dar nu numai) şi faţă de intenţiile auctoriale.

În cea mai recentă carte a sa, Mircea Anghelescu îşi ia angajamentul, prin „ordonarea” tipurilor de călători din literatura română, unei priviri mai motivate asupra literaturii de călătorie „şi a contribuţiei sale la maturizarea unor teme, la dezvoltarea unor percepţii în spaţiul public şi, în ultimă instanţă, la constituirea şi la afirmarea unui puternic sentiment naţional în baza căruia s-a împlinit statul însuşi” (p. 6). Abordarea din Lâna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română nu este, însă, nouă pentru autorul său, despre călătoriile intelectualilor români din secolul al XIX-lea spre Orient a scris şi în Literatura română şi Orientul – secolele XVII-XIX (Minerva, 1975), despre Peregrinul transilvan, al lui Ion Codru-Drăguşanu, în Textul şi realitatea. Dar este pentru prima dată când un studiu atât de amplu şi de complex are ca ipoteză că însemnările de călătorie se află la originea literaturii române (a cărei geneză este plasată în prima jumătate a secolului al XIX-lea), fiind determinante, de asemenea, pentru genetica şi evoluţia poeticilor sale şi pentru modernizarea sa. Cu excepţia Ţiganiadei, care şi ea poate fi citită în cheia călătoriei iniţiatice, „vedem la începutul secolului al XIX-lea o importantă producţie de asemenea texte care dau tonul şi marchează principalele direcţii ale prozei noastre de până la apariţia Junimii: romanul filosofic în forma unei călătorii cu scop didactic (Dinicu Golescu), călătoria la izvoare, cunoaşterea modelului naţional la el acasă (Asachi), (…), poezia Orientului, care nu e cea a ajungerii, ci a plecării către un spaţiu nedefinit (V. Alecsandri), romanul picaresc (Codru-Drăguşanu) şi câte altele” (p. 156).

Aşadar, călătoria este tema şarpantă care desface spaţii noi, face posibilă întâlnirea cu celălalt, ridică problema identităţii culturale, „poate să le ofere celor care ştiu să vadă o deschidere spre o lume care nu e decât un sistem de oglinzi, un sine care dezvăluie şi se mărturiseşte” (p. 206), mediază cunoaşterea şi „valorizarea” teritoriilor şi obiceiurilor naţionale, impulsionează punerea lor în „texte ilustrative, nu simbolice”.

Din maniera în care este structurată cartea reies clar trei trasee ale călătorului român: pe de o parte, în interiorul ţării, mai ales dinspre Ardeal spre Bucureşti (Timotei Cipariu, George Bariţ, Iosif Vulcănescu etc.), pe de altă parte, spre Vest şi spre Est, aceştia descoperind, devreme, după cum vom vedea, polaritatea culturală şi ideologică a celor două spaţii.

„Călătoria ca roman utopic” a lui Dinicu Golescu devine paradigmatic㠖 atât ca atitudine, cât şi ca poetic㠖 pentru călătoriile spre Europa de Vest, două capitole fiind intitulate „Urmaşii lui Dinicu Golescu pe drumul Occidentului (I şi II)”. Drumeţiile acestora (Nicolae Suţu, Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade-Rădulescu, George Bariţ, August Treboniu Laurian, Nicolae Filimon etc.) au un scop didactic evident, protagoniştii admirând, aproape fără rezerve, peisajele, culturile şi administraţiile din Austria, Franţa, Anglia, Italia sau Spania. Dezamăgit de Paris se va arăta Ion Heliade-Rădulescu, aflat în exil după revoluţia de la jumătatea secolului al XIX-lea, care încearcă să se apropie, fără succes, de Lamartine, întâlnindu-l, totuşi, de două ori. Omul de cultură român va părăsi Parisul pentru Constantinopol, îmbarcându-se la Marsilia pe vaporul Rhamsés, de pe care avea să realizeze „probabil prima descriere a plecării unui vas cu aburi făcută de un scriitor român”, dar va fi întors înapoi în Franţa.

Scrierea din această categorie care îl impresionează pe Mircea Anghelescu este Peregrinul transilvan a lui Ion Codru-Drăguşanu, publicată prima dată în 1865 la Sibiu, ignorată însă de contemporani, fiind reeditată şi prefaţată de Nicolae Iorga, în 1910, cu intervenţii lexicale care s-au dovedit, majoritatea, inoportune. Şerban Cioculescu a remediat această inadvertenţă în ediţia, din 1942, de care s-a ocupat. Acest destin al cărţii este urmarea viziunii sale avansate, a stilisticii sale inovatoare. Ion Codru-Drăguşanu „este probabil primul compatriot şi în orice caz primul nostru literat (homme de lettres, cum îşi spune în repetate rânduri, mai în glumă mai în serios) care îşi înfrânge inhibiţia tradiţională în faţa străinătăţii prin superioara acceptare a condiţiei sale, de unde şi seninătatea şi umorul său” (p. 141). Spre deosebire de Dinicu Golescu, „un adevărat elev al Academiei domneşti, unde aristotelismul rămăsese religia necontestată până la începutul secolului al XIX-lea” (p. 23), ceea ce-l face „un adept al mimesisului”, care apreciază şi judecă formele după criteriul veridicităţii şi al moralităţii, fiind un clasic prin instinct, Ion Codru-Drăguşanu este, dimpotrivă, un autodidact, un „iconoclast” prin abaterea sa de la modelul stabilit de antecesorul său. Peregrinul transilvan surprinde prin ironie, autoironie, empatia cu oamenii pe care-i întâlneşte în periplurile sale, calitate evidenţiată şi de dexteritatea de a-şi regla vocabularul relatării în funcţie de interlocutorul său, dovedind un simţ modern al verosimilităţii şi autenticităţii. De această scriere Mircea Anghelescu se arată cu adevărat entuziasmat, concluzionând: „Memorialul de călătorie a sprintenului fecior de grănicer făgărăşan, spirit european cu mult înainte de inventarea cuvântului, este mai mult decât un jurnal de drum sau o carte de amintiri: este conspectul unei căutări de sine prin meandrele unei lumi la care se uită cu încântare dar şi cu spirit critic, este poate un buletin al febrei identitare cu care băieţandrul de odinioară trece peste graniţe şi prin experienţe diverse pentru a reveni acasă, în propriile coordonate, acelaşi care a plecat, dar mai bogat, mai păţit şi deci mai acasă ca oricând” (p. 155).

Realităţile istorice, ocupaţia turcă şi administraţiile fanariote, precum şi apropierea geografic㠄au dus la o anumită integrare a societăţii româneşti în lumea pestriţă din Balcani, din răsăritul continentului, în ceea ce s-a numit de la un moment dat «Orient», cuvânt care câştigă competiţia cu sinonimul Levant probabil prin secolul al XVIII-lea” (p. 103). Deşi călătorii străini, precum Stanislas Ballanger, erau surprinşi de orientalismul Bucureştiului secolului al XIX-lea, românii aveau, totuşi, tendinţa să se autoexcludă din acest spaţiu, fiind evidentă opţiunea celor mai mulţi pentru Occident sau pentru apropierea de Rusia, care avea şi ea, în acel secol, aceleaşi modele occidentale. Cu toate astea, Orientul este o „fantasm㔠pentru călătorul român, un generator de reverii, chiar şi atunci când este cunoscut sau perceput livresc, prin intermediul romantismului francez sau italian, mai exact. Arheologia conceptului relevă că termenul era corect folosit în cultura română încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea. El a căpătat repede sensul cultural şi în scrierile şi relatările autohtone, fiind desprins, în semnificativă măsură, de acoperirea sa geografică: „Mihail Kogălniceanu îl va folosi deseori în însemnările sale de călătorie din Spania şi va aminti aerul caracteristic oriental al locurilor şi obiceiurilor, în pofida faptului că vorbea despre o ţară aflată la două mii de leghe către Apus, către Occident, faţă de patria sa. Dar el se supune astfel, unei perspective care fusese deja acceptată în culturile occidentale, pentru care Orientul nu este atât un spaţiu, cât o atmosferă, o modalitate de existenţă, spre care Europa a avut întotdeauna «o cunoaştere continuă»…” (p. 106). Acestea sunt punctele principale de pornire ale analizei, relevante pentru dimensiunea ideologică a temei, cât şi pentru aplicabilitatea şi lectura în această grilă a unor texte literare ale romantismului românesc.

În „tranziţia spre modernitate”, cultura română cunoaşte cinci tipuri de călători: esteţii (Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski), exploratorii (Emil Racoviţă, de pildă), aventurierii (Aurel Varlam), savanţii (Nicolae Manolescu, Grigore Ştefănescu), ideologii (Alexandru Vlahuţă, Nicolae Iorga, Constantin Stere). Tabloul este completat în interbelic de „hoinarii” Matila Ghyka, Panait Istrati şi Mihai Tican Rumano, „scriitorii” Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade ş.a. şi „gazetarii” Petru Comarnescu şi Geo Bogza.

Scriind o carte exemplară de istorie literară, straşnică şi elegantă deopotrivă, Mircea Anghelescu ne pune în faţa unei captivante „hărţi” a temelor şi poeticilor primare, circumscrise temei călătoriei, din literatura română a secolului al XIX-lea, respectiv din prima jumătate a secolului al XX-lea, cel de-al doilea interval nefiind la fel de amplu cartografiat şi analizat. Este o carte indispensabilă pentru cercetătorii care optează pentru analizarea călătoriei din perspectiva criticii tematice, redevenită în studiile din Occident (Thematics. New Approaches, Claude Bremond, Joshua Landy, Thomas Pavel, editori; The Return of Thematic Criticism, Werner Sollors Editor) o cale directă de a ataca şi a trata, fără ifosele relativiste exclamate în contul unor postulate şi metode pseudo-postmoderniste, problematizările literaturii. Călătoria este una dintre temele complexe şi ofertante din literatura română modernă şi postmodernă pentru critica românească, mai ales că dispune, din 2015, de această cronică analitică a genezei sale şi a primului secol de existenţă în cultura română. Pe de altă parte, pentru cititorul amator, cartea Lâna de aur este ea însăşi „un jurnal de călătorie” în interiorul literaturii române.

© 2007 Revista Ramuri