Poezia Glossă sună straniu printre celelalte poezii ale lui Eminescu. Parcă ar fi rostită de un robot prevăzut cu un sintetizator de voce: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te ’ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te ’ndeamnă, de te chiamă,/ Tu rămâi la toate rece”.

Nici urmă de căldură omenească în această poezie. Nici urmă din acea intensitate a trăirii care la Eminescu este copleşitoare şi creează o adevărată dependenţă de scrisul său.

Impersonalitatea tonului şochează încă de la primul vers: „Vreme trece, vreme vine”. Se putea spune, firesc, „vremea trece şi vine”. Dar misterul poeziei s-ar fi spulberat înainte de a se instaura. „Vreme trece, vreme vine” creează o impresie de mişcare mecanică, simetrică şi egală cu ea însăşi, ca de metronom. Ceea ce îşi propun astăzi minimaliştii, să descrie fără să comenteze, realiza Eminescu acum mai bine de o sută de ani.

Urmează o serie de sfaturi adresate unui interlocutor fără identitate (probabil poetul însuşi) de către o instanţă morală supremă (în numele căreia vorbeşte tot poetul). Nu sunt sfaturi paterne, date cu grija de a-l feri pe un tânăr de experienţe dureroase, ci sfaturi demiurgice, care vin parcă din ceruri. Sunt sfaturi inutile, rostite nu pentru a fi urmate, ci pentru a divulga inconsistenţa morală a lumii. Pentru a exprima un scepticism absolut faţă de comedia umană.

G. Călinescu a făcut cândva observaţia că un poet nu spune mari adevăruri, ci simulează spunerea unor mari adevăruri. Că o poezie emoţionează prin crearea unei atmosfere iniţiatice, deşi nu iniţiază în nimic. Aceste idei se verifică perfect în Glossa lui Eminescu. Că istoria se repetă, că „toate-s vechi şi nouă toate” au spus-o mulţi gânditori ai lumii, de la Vico la Schopenhauer. Ceea ce ne spune în plus Eminescu, prin solemnitatea non-umană a discursului său, este că trebuie să primim fără împotrivire, ca pe un dat, logica morală descifrată de filosofi în viaţa lumii.

Chiar dacă nu am şti limba română, am înţelege poemul lăsându-ne pătrunşi de intonaţia lui supraindividuală. Ne-am simţi ca într-un templu în care un sacerdot al unei religii necunoscute ar declama un text stilizat prin repetare de-a lungul secolelor şi ar genera reverberaţii ample în sala cu boltă înaltă:

„Căci aceloraşi mijloace/ Se supun câte există,/ Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;/ Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă.”

Eminescu a inventat o tehnică subtilă de creare a impresiei că versurile sale preexistă în limbă şi că el nu face decât să le aducă răbdător la lumină, ca un arheolog care scoate din pământ o amforă;

„Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te ’nchipui:/ Joace unul şi pe patru/ Totuş tu ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi ’nţelegi din a lor artă/ Ce e rău şi ce e bine.”

Nu se poate spune despre aceste versuri că sunt „compuse” de cineva. Ele par să fi existat dintotdeauna în limba română, astfel încât poetul n-a făcut decât să le descopere.

Tehnica inventată de poet, şi perfecţionată de-a lungul anilor, conferă o mare autoritate versurilor sale. Chiar şi poemele concepute ca naive jocuri erotice au ceva definitiv, incontestabil, care le face să pară destinate eternităţii. În Glossă Eminescu a exploatat la maximum această metodă de fabricare a veşniciei la masa lui de lucru. El ar fi făcut-o şi pe iubita lui să înmărmurească măreţ dacă ea n-ar fi preferat bucuriile oferite de viaţa de fiecare zi.

Mai trebuie spus că perfecţiunea pe care o practică Eminescu nu are nimic mortuar, că ea este de fapt o iluzie a perfecţiunii, spre care tind marii clasici ai oricărei literaturi şi că reprezintă, de fapt, o expresie ultimă, paroxistică a unui strigăt existenţial.

*

În 2012, în Parlamentul Australiei, a fost sărbătorită Ziua Naţională a României. Programul a cuprins şi un recital de poezie românească tradusă în engleză. Actorul australian Tug Dumbley a recitat Glossa lui Eminescu, care i-a entuziasmat pe parlamentari. Poetul român a fost omagiat prin aplauze şi ovaţii.

Este emoţionant să afli că la 15.000 de kilometri de România membrii Camerei Reprezentanţilor şi ai Senatului dintr-o ţară imensă (a şasea ca mărime de pe glob) au fost profund impresionaţi de o poezie a lui Eminescu. Cum s-a ajuns la acest moment fericit?

Un român stabilit în Australia, Daniel Ioniţă, s-a gândit, cu şase ani înainte de acest eveniment, să-i iniţieze pe australieni în frumuseţea poeziei româneşti. Şi fiind un intelectual de rasă, dar şi un om de acţiune, nu s-a lăsat descurajat de ideea de largă circulaţie că poezia românească este intraductibilă. A ales din toţi poeţii români importanţi, de la Vasile Alecsandri la Mircea Cărtărescu, câte una, două sau trei poezii care i-au plăcut cu adevărat şi s-a angajat în traducerea lor în engleză.

A muncit cu pasiune sute de nopţi (pentru că ziua avea cu totul alte obligaţii profesionale), s-a perfecţionat, s-a înscris şi la un doctorat referitor la actul traducerii. Din acest efort inteligent, pe care nu l-a resimţit ca efort, pentru că l-a făcut cu plăcere, a rezultat antologia bilingvă, româno-engleză, Testament. Daniel Ioniţă ne-a consultat şi pe Ana Munteanu, şi pe mine în legătură cu selecţia versurilor, l-a contactat în acelaşi scop, pentru ediţia a doua a antologiei, mult amplificată, pe Nicolae Manolescu, a cerut părerea asupra expresivităţii versiunii engleze unor specialişti în lingvistică şi poetică din Australia şi Noua Zeelandă, ca Eva Foster, Daniel Reynaud sau Rochelle Bews, a comunicat cu zeci de poeţi români.

Răspândită cu sprijinul lui Floricel Mocanu, Consul General al României la Sidney – în mediile intelectuale şi artistice australiene, cartea a atras atenţia. Actorul Tug Dumbley, o vedetă în Australia (un Ion Caramitru al lor), a fost cucerit de Glossa lui Eminescu şi, fiind un profesionist desăvârşit, a făcut investigaţii în legătură cu biografia poetului român şi, în continuare, în legătură cu istoria poeziei româneşti. Pasiunea sa i-a contaminat şi pe alţii.

După succesul repurtat în Parlamentul Australiei de Glossa eminesciană, printre iubitorii de poezie din Australia s-a creat o adevărată modă Eminescu. Este, domnule Lucian Boia, Eminescu iremediabil intraductibil, aşa cum afirmaţi cu o satisfacţie secretă (dar sesizabilă)? Amita Bhose în India, Adrian G. Săhlean în Statele Unite, Daniel Ioniţă în Australia şi numeroşi alţi traducători au dovedit că nu aveţi dreptate. Reproduc, dintre numeroasele exemple posibile, Glossă de Eminescu în versiunea lui Daniel Ioniţă, aceea care a provocat entuziasm în Australia:

„Time is passing, time comes yet,

All is old, and all is new;

What for good or ill is set

You can ponder and construe;

Do not hope and do not worry,

What is wave, will wave away;

Though enticing with a flurry,

Cold remain to all they say.

Many things pass by before us,

Many things we hear and see,

Who remembers all their ruckus

And would listen to their plea?...

You sit quiet ’round the edges,

Find yourself, despite their fret,

While you hear their noisy pledges,

Time is passing, time comes yet.

Not inclining in expression

The cold balance of our thinking

To a moment, an impression,

Mask of happiness now sinking,

Of its own death notwithstanding

Takes one lonely breath for you;

But for him who’s understanding

All is old, and all is new.

Entertained by actors playing

In this world yourself depict:

Though four roles one is portraying,

His true face you can predict;

If he weeps, or if he’s fighting,

You just watch him without fret

And deduce from his inciting

What for good or ill is set.

Past and future go together,

The two faces of a coin,

You can tell tomorrow’s weather,

When you learn the two to join;

All that was and all that follows

In this moment we see true,

On their false and empty hollows

You can ponder and construe.

The same means this world is using

To constrain in all she fashions,

And for thousand years suffusing

Joy and sadness duly rations;

Other masks, the same old drama,

Other mouths, the same old story,

Discontent by their conformance

Do not hope and do not worry.

Do not hope because some cretin

Wrestles to successes steady,

Idiots will have you beaten,

Though you’ve shown them off already;

Have no fear if when they gather

Ostentations they display,

Don’t resemble them, don’t blather:

What is wave, will wave away..

Like some charming siren calling,

The world’s luring and inviting,

Other actors when they’re falling,

It wants you to do their fighting;

Move aside, it’s just deception,

Pass them by, away you scurry,

From your path make no exception,

Though enticing with a flurry.

Should they touch you, get some distance,

Should they curse you, keep your polish,

Why to help and show persistence,

When you know they just demolish;

Let them blather on forever,

Doesn’t matter whom they sway,

Don’t grow fond of them, be clever,

Cold remain to all they say.

Cold remain to all they say,

Though enticing with a flurry;

What is wave, will wave away,

Do not hope and do not worry;

You can ponder and construe

What for good or ill is set;

All is old, and all is new: