Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Prins

        de Traian Dobrinescu

Clujul îmi ia minţile din prima săptămână. Oraş frumos, fete frumoase, boemă, cazat la mansarda căminului Avram Iancu, şef de grupă, conform mediei, o mie de lei în buzunar şi o viaţă în faţă, din care nu ştiam ce să aleg. Şef de grupă şi purtătorul jurnalului de prezenţă! Să mori de râs! Dar asta n-a durat decât un semestru. Uite cum mi se bulucesc toate în minte… La Literatură Universală (antichitate), profesorul Pulbere, la Lingvistic㠖 Balacs, profesorul Dumitru Pop la Folclor, profesorul Ion Vlad la Teoria Literaturii, Ion Schiau la Literatură Veche, Weiss – Latină, Maroti, Ciobanu şi Naghi – Franceză (fonetică, retroversiune şi conversaţie), profesorul Zdrenghea – Morfologie, al cărui capitol din Morfologie – Sintax㠖 Stilistică m-a ajutat la admitere şi cel căruia tata a încercat să-i ofere trei mii de lei ca să mă bage la facultate. Ruşinea nu m-a părăsit nici azi, chiar dacă eram atunci doar spectator la cele întâmplate. Mai târziu, tata va recunoaşte că mai mare ruşine n-a păţit, dar exclama nedumerit: Cum, bă, să nu primeşti tu bani?! Eh, uite c-a intrat pe capul lui… Dar puteai să te întorci acasă cu ceva bani. Şi asta e de neînţeles! Cum să cheltuieşti trei mii în douăzeci de zile?! Şi dacă-i mâncai cu lingura, tot îţi mai rămâneau… I-a cheltuit copilul tău, omule, nu altul străin, dădea dovadă de aceeaşi mărinimie mama. Dacă-i dădeai profesorului ăluia, ţi-ar mai fi dat rest?

M-am dus într-acolo unde ştiam că mă descurc: cafenele, birturi, fete şi lectură. Bunăoară, o parte din existenţialişti: Gabriel Marcel şi Camus, care era pe val cu Străinul şi Ciuma, Sartre îmi era cunoscut. Cursurile lui Ion Vlad mă fascinează şi nu pierd nici unul, chiar dacă se ţineau la opt dimineaţa. Mă odihnesc prelungit, însă, la alte cursuri care încep, în alte zile, la aceeaşi oră. Deşi i-am frecventat toate cursurile lui Ion Vlad, n-am fost în stare să scriu nimic, vorbitorul era fascinant. Nu-mi venea să dau crezare celor auzite în facultate, cum că la examen este nemilos, că este bolovănos şi dur, în sfârşit, spurcat la gură, şi că lasă repetenţi cum respiră. Balacs, profesor blând, anost chiar, iar profesorul Dumitru Pop, aşezat temeinic în materie, bonom şi înţelegător ca nimeni altul. Cu ei voi susţine sesiunea din iarnă, cu alţii, în iunie viitor. Cred că, la Ion Vlad, eram nebun să-mi doresc un subiect devenit legendă, „Imaginea artistică”, de care scapă cine poate. Era cuiul în talpa celor din anul întâi. Ei, bine, eu mi-l doream ca un inconştient. Şi iar zic: ai grijă ce-ţi doreşti!

Dorina Merean nu poate ţine pasul cu mine, aşa de repede mă mişc prin noua şi graţioasa lume. Cu colegii de grupă construiesc o relaţie rapidă şi trainică, primul coleg care îmi intră în raza vizuală fiind Doina Gorj, o mediteraneană care nu avea legătură nici cu Mediterana, nici cu Gorjul lui Brâncuşi, venise din nordul maramureşean. Consumam zilnic un pacheţel de pic (un praf solubil, spre informarea celor care nu erau născuţi pe atunci) pentru ştersul absenţelor puse la seminarii de asistenţi şi de lectori, astfel încât jurnalul de prezenţă devine mai mult gălbui. Aşa că, vrând-nevrând, trebuie să fiu prezent la seminarii. Grea pedeapsă! Pe de altă parte, nu era nici rău, mai ales spre noiembrie, când ziua se comprima şi întunericul venea rapid, pentru că după seminariile ce durau până la şase seara, în lipsa unei camere de hotel, era bună şi sala de seminar sau de curs. Aceeaşi poveste cu utilul şi plăcutul. Utile dulci.

Cele trei cafenele studenţeşti, Arizona, Croco şi Sala 30 mă atrag cu puteri dumnezeieşti. Sala 30 era chiar lângă facultate, exclusiv pentru filologi, o prelungire a celor douăzeci şi nouă de săli de curs şi de seminar, Arizona, aproape de cămin şi peste stradă de Continental, iar Croco, în faţa Casei Studenţilor. În mare parte, fauna era constituită din studenţii de la Filologie, Conservator, Arte Plastice, Filozofie, Istorie şi Drept. Fără tăgadă, atmosfera era atât de vie, încât uitai să mai pleci. Informaţiile livreşti erau rafale de mitralieră, cu diferenţa că nu făceau găuri în cap, ci se rostuiau în rafturi şi, uneori, aşteptau confruntarea cu o carte sau alta. Pe acest drum ajung la cursurile de istorie ale profesorului şi rectorului Constantin Daicoviciu şi ale profesorului D. D. Roşca, de la Filozofie. Îi admiram, fără a îndrăzni încă să mă apropii, pe echinoxişti: Jean Pop, Ion Vartic, Mircea Muthu, Petru Poantă, Marian Papahagi, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, Marcel Runcanu, Eugen Uricaru, Cornel Udrea. Pe unii dintre ei căminul Avram Iancu mi-i va aduce aproape, suflete nobile şi minţi sclipitoare.

Mă obişnuiesc mai repede decât alţii cu oraşul şi cu obiceiurile lui, cu pălinca şi cu slana ardelenilor, cu vorba lor domoală, în care a mea crea dizarmonii şi accelerări de ritm. Client al cramei Metropol, le învăţ minunatele cântece, alături de taragotul lui Dumitru Fărcaşu, ajungând să le cânt mai bine decât ei. Doamne, şi vinul de Teaca şi Lechinţa, la butoaie! Revedeam butoaiele din Ţigănia Râmnicului… Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a trimis în acel oraş. Dar ceva îmi lipsea, muşchii mei se vlăguiau din chiar lipsa de activitate fizică. Seara în care l-am întâlnit pe Relu Munteanu a fost un semn divin. Prietena lui era colega mea de an, iar Relu, student la Medicină Veterinară şi antrenor de judo la clubul sportiv Agronomia. În ziua următoare îmi cumpăram kimono şi mă înscriam la club, ca bun de tăvălit până voi învăţa căzăturile, adică vreo câteva luni. Tăceam şi cădeam, cei nou veniţi erau material de lucru pentru cei avansaţi, privind cu jind şi speranţă la centura neagră înfăşurată pe mijlocul lui Relu.

Sesiunea de iarnă, prima mea sesiune, dă semne de nervozitate şi se apropie rapid, aducând emoţii greu de controlat, şi măcar din perspectiva sumbră a lui Ion Vlad. Imagine artistică?! se speriau şi cei din anii mai mari. Te poţi considera picat, băiete! Copiez cursurile de la Ion Marcoş, cel care intrase primul pe listă, constant în crâncenul efort al spiritului, şef de promoţie după cinci ani, dar scrise, cursurile ce-mi creaseră emoţii estetice răscolitoare nu-mi dezlegau pasiunea şi înţelegerea. În ciuda golănelii, citisem bine, integrasem subiectului imaginea filmică, urmare a filmelor bune care începeau să vină la cinematograful Arta, lângă Arizona (Buńuel, Tarkovski, Godard, Antonioni, Fellini), citisem existenţialiştii francezi, literatura română de extract mitic, adică mă puteam mişca în subiect. Caut cotloane liniştite unde să învăţ, dar nu le prea găsesc, în biblioteca facultăţii şi cea universitară e un du-te-vino permanent, în sala de studiu a căminului, rumoare şi aglomeraţie, fiind chiar lângă cantină. În camera de cămin, cum să înveţi cu sticla de palincă pe masă?! Opt în cameră, unul vrea să citească, altul să doarmă. Doamne, ce paradis pierdut devenea camera Dudenilor! Lingvistica şi Folclorul, hai, treacă meargă, dar Ion Vlad? Mă întorc la cele lumeşti şi o caut pe Valeria. Stătea în gazdă undeva pe Horea. Ocupată. Ocupantul era un agronom dintr-un an mai mare. Îmi mut atenţia spre o urmaşă a Arpazilor, studentă la Conservator, dar mă amână pentru vremuri mai liniştite, atunci îi era de ajuns portativul. Alte trei, pulpă din pulpa Evei, îmi flutură prin faţă spectrul sesiunii. Numai eu eram nebun şi sesiunea bătea la uşă. Nu doar că a bătut, dar a intrat ca o ceaţă deasă şi irespirabilă.

Primul examen, Lingvistică. Rezultatul mediocru: 7. Al doilea, la Teoria Literaturii… Subiect: Imaginea artistică. Respir uşurat. Încep să vorbesc în timp ce profesorul o scoate din sală, cu adjective greu de articulat, pe cea care răspunsese înaintea mea. Şi eu tot vorbesc, amestecând şobolanii lui Camus, cu Lostriţa lui Voiculescu şi cu pauzele prelungite ale lui Antonioni. Eşti liber! Îţi lipseşte analiza şi sinteza. Dar, domn’ profesor… Se ridică ameninţător şi negru la faţă, arătându-mi uşa. Picat. Procesul de umilinţă va face imposibilă conversia psihologică multă vreme. Pentru prima dată simt gustul amar al înfrângerii. Picam pe subiectul pe care mi-l dorisem. Viaţa îmi va mai trimite asemenea umilinţe şi toate după momente de nemăsurată mândrie. Vine Folclorul, cu minunatul profesor Dumitru Pop, care nu are ce scoate din mine. Profesorul şi asistentul lui, Şeulean, mă privesc consternaţi. Singurul picat din tot anul. Şi Mioriţa, şi obiceiurile noastre populare, cântece şi descântece se învârteau în jurul lui Ion Vlad ca o centură de asteroizi.

Se lasă bezna. Cea mai nenorocită vacanţă! Cum să spun bunilor mei părinţi că odrasla în care şi-au pus atâtea speranţe la plecarea de acasă picase două examene din trei? Nu-i omori cu zile? O minciună nevinovată nu este mai bună decât un adevăr crud? Viaţa singură te învaţă cum să-i ocroteşti pe unii şi cum să-i învingi pe alţii, dar nu te învaţă cum să te ocroteşti pe tine şi nici nu-ţi spune când vei fi învins. N-am băut, n-am ieşit la dansuri, am mâncat puţin şi m-am recules. Urma o post-sesiune, prin februarie, care mă putea reabilita. Mama găsea pilde şi cuvinte ca să-şi exprime preţuirea, tata picase pe gânduri. Prea eram cuminte şi prea ocoleam subiecte sensibile, cum ar fi, bunăoară, carnetul de note, „uitat” la Cluj. Ocupat cu cursurile lui Vlad, căci profesorul dorea analiză şi sinteză, nu poveşti, las zilele să curgă. Tata se adânceşte într-o tăcere suspectă, sau doar suspicionată de mine că ascunde ceva, străină amintirilor mele despre el. Cu trei zile înainte să plec la Cluj, intră în cameră şi aruncă pe masă un plic desfăcut. Cum păcatul minciunii lucrează fără odihnă, fidelizându-şi senzorii, în secunda următoare îmi dau seama, într-un întuneric de nepătruns, de proporţia dezastrului. Obosit ca după o zi de sapă în vara secetoasă, îmi spune: Nu e bine să minţi şi să-i dezamăgeşti pe cei care şi-au pus speranţe în tine. Şi nici să le cheltuieşti banii degeaba… Vezi ce faci! Picioarele lui puternice se nevolniciseră în acea dimineaţă când, la rândul meu, conştientizez că suferinţa cuiva apropiat este mult mai greu de suportat decât a ta. În plic era situaţia mea din acea nenorocită de sesiune, trimisă de decanat ca urmare a cererii tatălui meu. Îl recunoşteam şi în acel demers, nu lăsa nimic la voia întâmplării. Înainte de prânz, prind un moment prielnic ca să-l întreb dacă i-a spus mamii. Vrei s-o omor? mă linişteşte, plimbându-şi tristeţea prin lumi doar de el închipuite. Mă cuprinde o sfâşietoare suferinţă, nu mai găseam putere nici să-l privesc. Cuvintele din cursul lui Ion Vlad rămân nişte cirezi toropite pe o pajişte din miezul verii. Numai mama cu bunătatea sfinţită de Dumnezeu se mai agita, doar-doar m-o scoate din balta în care mă tot scufundam. Nu reuşeşte, biata, şi sufăr şi pentru suferinţa ei. Şi iar zic: nu propria suferinţă te omoară, cât suferinţa celorlalţi. Dar unde era tata cel aprig?!

După o zi şi-o noapte, încolăcit de nemiloşii şerpi ai disperării tăcute, tatăl meu cel aprig se anunţă cu paşi grei şi hotărâţi încă din verandă. Uşa spulberă, într-o clipită, tot ce inerţia croşetase cu migală, aerisind balta puturoasă de miasme halucinogene. Promite-mi că vei termina facultatea! Tonul imperativ îmi era bine cunoscut. Privesc peretele şi tac. Gândul că aş putea renunţa la facultate, şi în vară să dau examen la Istorie, devenea tot mai ademenitor. I-l mărturisesc şi lui. Tu auzi ce spun?! Nu fă să-mi fie ruşine cu tine! Nimeni din neamul meu nu s-a întors de pe drumul pe care a mers, oricât de greu a fost. Cuvintele făceau răni dureroase. Mă ridic de la masa unde cirezile toropite moţăiau pe pajiştea din miezul verii. Îl privesc în ochi şi-i promit. În viaţa asta sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac, băiete, se exprimă rar şi clar. Pune mâna pe-o foaie de hârtie şi scrie ce-ţi spun. Rup o foaie dintr-un caiet şi aştept cu creionul în mână. În viaţa asta sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac, reluă el, aşteptând să termin de scris. Mai departe: Unul din lucrurile care nu se fac este să nu-ţi respecţi promisiunile. Şi mai scrie acolo, insistă el cu degetul aţintit spre foaia de hârtie: Pe unde îţi iese vorba, să-ţi iasă sufletul. Acum, ia o pioneză şi prinde foaia pe zid, la capul patului, şi să n-o iei de-acolo timp de cinci ani, cât ţine facultatea. Aşa că vei termina facultatea, că vrei sau nu vrei.

Când liniştea se aşterne din nou în camera cu fereastră spre nord, constat că ceva ca un freamăt se simte pe sub piele. Efectul întâmplării este benefic şi mă scutur încet-încet de bolnava amorţeală. Plimbându-mă prin cameră, pumnii se închid şi se deschid, maxilarele se încleştează şi se relaxează într-un ritm alert. Apoi, ca dintr-o altă lume, aud cuvintele Anei: Să nu te temi de viaţă. Eu? mă trezesc întrebând cu voce tare.

Niciodată nu am comunicat cu oamenii mai puţin ca în timpul ce a urmat. Confruntarea cu Ion Vlad căpăta nuanţe războinice. Ori eu, ori el! În pofida faptului că viaţa mea scârţâia ca o casă făcută în pripă, mă simţeam protejat de duhul suveran al speranţei. Ajuns la Cluj, aflu vestea binefăcătoare pentru unii ca mine: poţi renunţa la un examen în favoarea altuia. Aşa suna circulara venită de la Ministerul Învăţământului, prinsă în pioneze la avizierul de la parterul facultăţii. Cum să mă împart între orgoliul rănit, profund şi iremediabil, şi porunca tatălui meu? Îmi este greu să iau o hotărâre. În cele din urmă, cei optsprezece picaţi la Teoria Literaturii sunt mai convingători decât glasul vanităţii. Cu gustul amar din cerul gurii, renunţ la o nouă confruntare cu Ion Vlad şi aleg opţionala Slavonă, luând în calcul timpul scurt şi cele doar zece cursuri ale bătrânei domnişoare Zdrenghea, cea binevoitoare şi tolerantă, cum dovedise în timpul semestrului, când cursul Domniei Sale fusese frecventat de foarte puţini studenţi. Apoi, mai era şi Folclorul. Prin urmare, Ion Vlad, remarcabil profesor, în ciuda eşecului meu, rămâne fără obiectul examenului, alimentaţi fiind de spaima continuă că nu vom trece acel examen, oricât de pregătiţi am fi.

Dau fuga la domnişoara Zdrenghea, nu ştiu dacă era rudă cu Zdrenghea de la Morfologie, şi îi comunic opţiunea mea, fără să-i ascund detaliile acelui demers. Căruntă şi uscăţivă, mă priveşte prin ochelarii groşi, fără bucurie sau supărare, fără dorinţă şi fără revoltă. Nu ştiu să fi cunoscut un om mai resemnat. Ce resorturi au împins-o pe domnişoara de Slavonă să accepte doar resemnarea, iar nu ştiu. Înţelegeam doar că era un om împăcat cu soarta. Îmi întinde, peste biroul la care stătea, cursul de vreo şaizeci de pagini. Bănuiesc că nu-l ai, îmi spune cu glas obosit, foloseşte-l în scurtul timp care a rămas. Nu ştiu dacă cineva a luat notiţe la cursul meu… Poate era o întrebare la care nu m-am încumetat să răspund. Îţi mulţumesc că, şi în aceste condiţii, ai ales obiectul predat de mine. Era ca un om fără trecut, aşa am crezut atunci şi aşa mi-o amintesc acum, poate doar timpul îşi exprima jocul lui nesăbuit. Cât câştigi şi cât pierzi în jocul lui? Jertfa pe altarul muncii eroice, cinstite şi limitate, sau dospirea în toate sensurile existenţei? Din nou mi-am adus aminte de dorinţa de a trăi în fiecare zi.

Peste o săptămână luam un mulţumitor şapte la Slavonă şi peste încă trei zile un nouă la Folclor, dar insuficiente pentru a-mi păstra bursa. Domnişoarei Zdrenghea i-am mulţumit că nu m-a pus în mare dificultate şi a zâmbit. Un zâmbet plin de vise neîmplinite. Sau purtând ironia împlinirilor. De multă vreme nu mai pun pe cineva în dificultate… Ce să-i spun? Să zâmbească mai des? Să se bucure de viaţă? Era târziu, asta s-ar fi putut întâmpla cu multă vreme în urmă. Îi iau mâna şi i-o sărut, nu ca un gest de recunoştinţă, poate nici de compasiune, mai degrabă de dorinţa de a-i lăsa pe mâna uscăţivă un fluture de căldură şi omenească apropiere. Bănuiam că nici studenţii şi nici colegii universitari nu găseau răgazul unui timp colocvial, sau măcar de aparentă amiciţie.

Nu greşesc dacă spun că apropierea de numai o săptămână de domnişoara tristă, singură şi îmbătrânită la doar cincizeci de ani, a constituit, prin voia împrejurărilor, un moment de reflexie profundă asupra condiţiei umane. Cât pierzi şi cât câştigi în jocul nesăbuit al timpului, nu ştii niciodată, poţi doar bănui. Alţii pot avea convingeri. Mi-aş fi dorit să-i ofer nu compasiune, ci căldura care s-o însufleţească, dar asta era imposibil de făcut prin zidul ridicat de timp şi de mentalităţile diferite. O voi căuta, în anii care vor urma, pentru fugare conversaţii, atât cât suporta. Nu greşesc nici când spun că evitarea examenului de Teoria Literaturii va fi motiv de neîmplinire pentru mulţi ani, cu atât mai puternic simţit, cu cât nu ştiam atunci dacă voi mai avea vreodată o confruntare cu profesorul Ion Vlad. Ea va veni, totuşi, dar abia în anul cinci.

*

Continuam să locuiesc în acelaşi cămin Avram Iancu, contra cincizeci de lei, dar cantina îmi rupea buzunarele, iar tata n-a fost deloc generos când am plecat de acasă. Prin urmare, încep viaţa de blatist. Dacă pun la socoteală şi faptul că începusem să fumez, banii erau deja cheltuiţi. Nu i-am scris că am luat cele două examene, doar învăţase să trimită scrisori la decanat. Apoi, cum să scriu când ministerul mă ajutase să trec pe lângă Ion Vlad?! Umilinţă în toată regula şi pe toate fronturile, apăsătoare ca o noapte siberiană. În asemenea momente trebuie să-ţi faci o reevaluare ca să vezi cine mai eşti. Şi ce mai poţi face. Facultatea de Istorie mă ispitea mai mult ca oricând, dar n-am uitat de cele dictate de tata şi prinse cu o piuneză pe zidul de la capătul patului. Era un angajament ce trebuia respectat. Numai cine trece prin asemenea strâmtori ştie că nu-ţi poţi recăpăta mândria decât respectând promisiunile făcute.

Una peste alta, aspectul şi modul cum mă remodelaseră ultimele evenimente mă fac un „blatist de succes”. Bucătăresele devin umane şi serviabile, unele îmi aduc chiar tava cu mâncare la masă. Că lipsea felul trei, nu era o problemă, iar la micul dejun oricum nu ajungeam. Reevaluarea făcută îmi spunea că sunt în stare de unele lucruri, dar nu pot face alte lucruri. Pentru acel semestru, de exemplu, îmi stăteau la îndemână cursurile de Literatură Universală, partea antică, predate de Pulbere, cel de Literatură Română Veche, cu profesorul Scheau, Morfologia lui Zdrenghea şi ceva Latină. În afara cursurilor, Constantin Daicoviciu, antrenamentele de judo şi cărţile citite prin cafenele sau la biblioteca facultăţii, unde diversitatea feminină era, de departe, punctul de atracţie.

Într-o pauză de lectură, încă din precedentul semestru, l-am cunoscut pe Marian Papahagi, care va pleca peste un an în Italia. Sclipitor, născut în Râmnic, aspectuos şi sociabil, echinoxist şi deschis tuturor confruntărilor cu temei livresc, afabil, Marian va deveni în acel scurt timp, pentru toţi cei care bâjbâiau pe drumurile spiritualizării, o bibliotecă în sinteză. La celălalt pol, într-o rezervare superioară, stătea Dinu Flămând. Între ei, colocvialii Petru Poantă, Adrian Popescu, Ion Mircea, Marcel Runcanu şi Cornel Udrea, spumos ca nimeni altul. Singuratic şi ursuz – Eugen Uricaru. Erau băieţi, pe atunci încă erau băieţi, pe care-i admiram, mai ales pe cei în proximitatea cărora mă aflam (Marian Papahagi, Adrian Popescu, Ion Mircea, Cornel Udrea, Marcel Runcanu), fără să jinduiesc la gloria lor echinoxistă. La Echinox, pe care începeam să-l frecventez, disputele nu erau tocmai cordiale, orgoliile rostogoleau pietre fierbinţi. Punctele de confluenţă şi echilibru le stabilesc Jean Pop, Ion Vartic, Mircea Muthu. Dacă mă gândesc bine, prevala, totuşi, o atmosferă colocvială. Nu frecventam cenaclul ca un creator, cât mai degrabă să mă dumiresc ce este cu literatura asta modernistă, altfel văzută şi făcută decât la Râmnicul de unde veneam. Multe lucruri îmi rămâneau neînţelese şi făceam eforturi ca să ajung la ele. Îmi rămân, în schimb, antrenamentele la care merg cu sfinţenie, de trei ori pe săptămână, şi pe care le înţeleg cu uşurinţă, fără efort.

© 2007 Revista Ramuri