Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Amantul japonez

        de Isabel Allende

Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu

Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

 

Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Îşi petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de cincisprezece ani şi lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant şi devine imediat bestseller internaţional. În 1984 publică Despre dragoste şi umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) şi Planul infinit (1991). În anul 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură insolitul volum Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) şi Portret în sepia (2000), volumul de memorii Ţara mea inventată (2003) şi romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007 publică volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, iar în 2011, Caietul Mayei, toate bestselleruri internaţionale. La începutul lui 2014 apare Jocul Ripper, primul thriller al autoarei. Amantul japonez (2015) este cea mai nouă carte a ei, un roman despre război, îmbătrânire ’i puterile curative ale dragostei. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, iar în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters.

O dublă poveste de dragoste, la interval de mai bine de jumătate de secol, se dezvăluie treptat în Amantul japonez. În 1939, când Polonia e ameninţată de nazism, Alma Belasco e trimisă de părinţi să trăiască la San Francisco, alături de mătuşa şi de unchiul ei care locuiesc într-un conac opulent. Iniţial timorată de noua ei familie şi incapabilă să se integreze, Alma va stabili în cele din urmă o legătură profundă cu fiul grădinarului familiei, Ichimei. După atacul japonezilor de la Pearl Harbour, cei doi sunt despărţiţi cu cruzime, iar Ichimei ajunge într-un lagăr, împreună cu familia sa. Multe decenii mai târziu, Alma e una dintre bătrânele excentrice care populează azilul de lux Lark House din San Francisco. Cu răbdare şi infinită tandreţe, Irina Bazili, o tânără îngrijitoare din Republica Moldova, cu o poveste tristă în propria biografie, ajunge să descopere treptat povestea de dragoste dintre Alma şi Ichimei, care de fapt nu luase niciodată sfârşit, şi îşi găseşte în ea izbăvirea.

„Pasiunea care nu moare niciodată, prietenia, reflecţiile asupra bătrâneţii sunt temele noii saga a lui Isabel Allende, una care ajunge din San Francisco-ul contemporan înapoi în anii celui de-al Doilea Război Mondial. Ca întotdeauna, talentul ei excepţional de povestitoare îl face pe cititor să se cufunde imediat în vieţile personajelor sale. Romanul are multe momente de sensibilitate iar cititorul le va simţi intensitatea cu siguranţă.“ (Booklist)

 

Tijuana

În lunile fericite din 1955, când Alma şi Ichimei s-au iubit în motelul mizerabil din Marínez, ea i-a mărturisit că era sterilă. Era mai curând o dorinţă sau o iluzie decât o minciună. O făcuse pentru a păstra spontaneitatea între cearşafuri, căci avea încredere în diafragma pe care o purta ca să evite surprizele şi pentru că ciclul ei fusese mereu atât de neregulat, încât ginecologul la care o dusese mătuşa Lillian de vreo două ori îi diagnosticase chisturi ovariene care aveau să-i afecteze fertilitatea. Fireşte, Alma amânase operaţia, maternitatea era ultima ei preocupare. Era convinsă că, prin minune, nu va rămâne însărcinată în această etapă a tinereţii. Astfel de accidente li se întâmplă femeilor din altă clasă socială, lipsite de educaţie şi de resurse. Şi nu şi-a dat seama de starea ei decât în săptămâna a zecea, pentru că nu ţinea socoteala menstruaţiilor, după care a mai sperat preţ de încă două. Şi-a zis că era o eroare de calcul; apoi şi-a zis că exerciţiile fizice violente ar fi rezolvat problema, drept care mergea peste tot pe bicicletă, pedalând furios. Îşi cerceta întruna lenjeria intimă, angoasa sporea zi după zi, dar continua să se întâlnească cu Ichimei şi să facă dragoste cu aceeaşi frenezie cu care pedala urcând şi coborând dealurile. În cele din urmă, când sânii umflaţi, greţurile matinale şi stările de panică n-au mai putut fi ignorate, nu s-a dus la Ichimei, ci la Nathaniel, aşa cum făcea în vremea copilăriei. Ca să nu afle părinţii lui, l-a căutat la Biroul Juridic Belasco şi Belasco, de pe aceeaşi stradă Montgomery, unde funcţionase încă de pe timpurile patriarhului care îl inaugurase în 1920, existau şi acum aceleaşi mobile solemne şi aceleaşi rafturi cu texte juridice legate în piele verde închis, un mausoleu al legii, unde covoarele groase înăbuşeau paşii şi unde se vorbea în şoapte confidenţiale.

Nathaniel şedea la birou, în cămaşă, cu cravata slăbită şi părul vâlvoi, îngropat în teancuri de documente şi tomuri deschise, dar de cum a văzut-o s-a ridicat şi a luat-o în braţe. Alma şi-a lipit obrazul de gâtul lui, uşurată că-şi putea povesti drama omului care n-o lăsase niciodată la greu. „Sunt gravidă“, l-a anunţat dintr-o suflare. Nathaniel a tras-o pe canapea şi s-a aşezat lângă ea. Atunci Alma i-a vorbit despre dragostea ei, despre motel şi a subliniat că sarcina nu era din vina lui Ichimei, ci dintr-a ei, iar dacă Ichimei ar prinde de veste, precis ar insista să se căsătorească şi să-şi asume responsabilitatea copilului; însă ea cugetase mult şi uite că n-avea curaj să renunţe la tot ce avea ca să ajungă nevasta lui Ichimei; îl adora, dar ştia că dezavantajele sărăciei ar fi pus curând capăt amorului. Pusă în faţa dilemei de a alege între o viaţă plină de greutăţi economice în sânul comunităţii japoneze – cu care nu avea nimic în comun – şi a rămâne sub protecţia mediului propriu, prevala teama de necunoscut; îi era ruşine de această slăbiciune, Ichimei merita o dragoste necondiţionată, era un om minunat, un înţelept, un sfânt, un suflet neîntinat, un amant atent şi tandru care o făcea fericită, i-a mai spus într-un potop de fraze învălmăşite, suflându-şi nasul ca să nu plângă şi încercând să-şi păstreze cumpătul. I-a mai spus că Ichimei trăia într-un plan spiritual, că avea să rămână veşnic un simplu grădinar, în loc să-şi dezvolte uriaşul talent artistic sau să-şi transforme sera de flori într-o afacere profitabilă; nu, el nu aspira la nimic mai mult, se mulţumea să câştige cât să trăiască, nu-i păsa defel de prosperitate sau succes, el era cu meditaţia şi cu seninătatea, numai că astea nu se mănâncă şi n-o tenta deloc să formeze o familie într-o căsuţă din scânduri acoperită cu tablă ruginită şi să vieţuiască printre agricultori cu o sapă în mână. „Ştiu, Nathaniel, iartă-mă, m-ai prevenit de mii de ori şi nu te-am ascultat, aveai dreptate, mereu ai dreptate, acum văd că nu mă pot mărita cu Ichimei, dar nici nu pot renunţa la dragoste, fără el m-aş usca pe picioare ca o plantă în deşert, aş muri, de-acum încolo am să fiu mai atentă, vom lua măsuri de precauţie, asta n-o să se mai repete, îţi promit, îţi jur“; a continuat să vorbească, încurcându-se în scuze şi învinovăţiri. Nathaniel a ascultat-o până la capăt, până când Alma a tăcut, căci nu mai avea aer şi nici glas.

– Să recapitulăm… Eşti gravidă şi nu vrei să-i spui lui Ichimei…

– Nu pot naşte un copil nefiind căsătorită, Nat. Trebuie să mă ajuţi. Eşti singurul la care pot apela.

– Vrei să faci un avort? E ilegal şi periculos, Alma. Pe mine să nu contezi.

– Stai, ascultă-mă: m-am interesat, e ceva sigur, lipsit de riscuri, costă doar o sută de dolari, dar trebuie să vii cu mine pentru că e la Tijuana.

– Tijuana? Dar avortul e ilegal chiar şi în Mexic! E o nebunie!

– Aici e şi mai periculos, Nat. Acolo există doctori care fac asta sub nasul poliţiei, nimeni nu se bagă.

Şi i-a arătat o hârtie cu un număr de telefon: sunase deja la Tijuana ca să vorbească cu un anume Ramón. Îi răspunsese un bărbat care vorbea stricat engleza şi o întrebase cine îi dăduse numărul şi dacă era la curent cu condiţiile. Ea îi dăduse numele persoanei de contact, îl asigurase că avea să vină cu banii şi stabiliseră ca peste două zile să o ia cu maşina la trei după-amiaza, dintr-un loc anume.

– Sper că i-ai spus numitului Ramón că ai să fii însoţită de avocatul tău, a spus Nathaniel, acceptând tacit rolul pe care Alma i-l desemnase.

Au pornit a doua zi la şase dimineaţa în Lincoln-ul negru al familiei, mai potrivit pentru un drum de cincisprezece ore decât maşina sport a lui Nathaniel. La început, furios şi crispat, n-a scos o vorbă şi îşi încleşta mâinile pe volan, încruntat şi cu ochii la şosea, dar s-a muiat când Alma l-a rugat să oprească la un popas pentru camionagii ca să meargă la toaletă. A stat acolo o jumătate de oră şi a revenit palidă şi ca vai de ea. „Dimineaţa vomit, dar pe urmă îmi trece“, i-a explicat apoi. Restul drumului Nathaniel a încercat să o binedispună, s-au pomenit cântând bucăţile sentimentale ale lui Pat Boone, singurele pe care le ştiau, în cele din urmă, Alma şi-a lăsat capul pe umărul lui şi a adormit. La San Diego s-au oprit la un hotel să mănânce şi să se odihnească. Recepţionerul a bănuit că erau soţ şi soţie şi le-a dat o cameră cu pat matrimonial pe care s-au întins ţinându-se de mână, ca în copilărie. Pentru prima dată după atâtea săptămâni Alma a dormit fără coşmaruri, timp în care Nathaniel a stat treaz, aspirând mirosul de şampon din părul vară-sii, gândindu-se la riscuri, îngrijorat şi nervos de parcă ar fi fost el tatăl pruncului, imaginându-şi consecinţele, căindu-se că marşase la aventura asta în loc să mituiască un medic din California, unde totul se poate dobândi la preţul potrivit, ca şi în Tijuana. Când se crăpa de ziuă a adormit şi el, până la ora nouă, când l-au trezit icnetele Almei în baie. Au trecut graniţa şi s-au îndreptat spre întâlnirea cu Ramón.

Mexicul i-a primit fără surprize. La Tijuana nu mai fuseseră niciodată, se aşteptau să fie vorba de un târguşor adormit, dar au dat de un oraş nemărginit parcă, strident şi colorat, plin de lume şi trafic, unde autobuze hărtănite şi maşini moderne se încrucişau cu căruţe şi măgari. Comerţul oferea în unul şi acelaşi magazin mâncare mexicană şi electrocasnice americane, pantofi şi instrumente muzicale, piese de schimb şi mobilă, păsări în colivii şi tortillas. Aerul mirosea a prăjeală şi gunoi, vibra de muzică populară, de glasurile predicatorilor evanghelişti şi de transmisiile meciurilor de fotbal de la radiourile din baruri şi cârciumi. Le-a fost greu să se orienteze: multe străzi nu aveau nici nume, nici numere, au întrebat de mai multe ori, dar nu pricepeau lămuririle în spaniolă, care adesea constau într-un gest vag înspre oriunde şi un „acuşica, după colţul ăsta“. Epuizaţi, au tras Lincoln-ul la o benzinărie şi au continuat pe jos până au nimerit: era o intersecţie de patru străzi foarte circulate. Au aşteptat braţ la braţ, sub privirile unui câine maidanez şi ale unor puşti zdrenţăroşi care cerşeau. Unica indicaţie primită, în afară de numele uneia dintre străzi, era cel al unei prăvălii care vindea costume pentru prima comuniune şi poze cu Maica Domnului şi cu sfinţi catolici; un nume absolut incongruent: Viva Zapata.

După douăzeci de minute de aşteptare, Nathaniel a ajuns la concluzia că totul fusese o păcăleală şi că era cazul să se-ntoarcă, însă Alma i-a reamintit că punctualitatea nu se număra printre caracteristicile acestei ţări şi a intrat în Viva Zapata. Prin gesturi, a cerut un telefon şi a sunat la numărul lui Ramón; după nouă apeluri, a răspuns o femeie cu care nu s-a înţeles în spaniolă. Către ora patru, când şi ea era gata să renunţe, la colţ a oprit un Ford model 1949 verde-mazăre, cu geamurile din spate negre, exact cum îi spusese Ramón. În faţă stăteau doi tipi, un june cu urme de vărsat pe obraz, plete şi favoriţi, care era la volan; celălalt s-a dat jos ca să-i lase să urce, căci maşina avea doar două uşi. S-a prezentat: Ramón. Treizeci şi ceva de ani, mustăcios, păr geluit pieptănat lins pe spate, cămaşă albă, blugi şi cizme cu vârf ascuţit şi tocuri. Amândoi fumau. „Banii“, a cerut mustăciosul. Nathaniel s-a executat, omul i-a numărat şi i-a pus în buzunar. Bărbaţii n-au schimbat nici o vorbă pe drumul care Almei şi lui Nathaniel li s-a părut lung: erau siguri că maşina făcea ocoluri peste ocoluri ca să-i dezorienteze, precauţie absolut inutilă, căci oricum nu cunoşteau oraşul. Încleştată de Nathaniel, Alma se întreba cum s-ar fi descurcat singură, în vreme ce el era cuprins de teama ca tipii, acum că aveau banii, să nu-i împuşte şi să-i azvârle într-o râpă. Nu spuseseră nimănui unde plecaseră, puteau trece săptămâni şi luni până ca familia să afle de soarta lor.

În cele din urmă, Fordul s-a oprit; li s-a spus să aştepte, în timp ce junele cu favoriţi se îndrepta spre casă, lăsându-l pe celălalt să păzească maşina. Se aflau în faţa unei case ieftine, asemănătoare celorlalte de pe stradă, într-un cartier care lui Nathaniel i s-a părut sărac şi murdar, dar nu era cazul să aplice criteriile din San Francisco. Junele s-a întors după câteva minute. Nathaniel a primit ordinul de a ieşi din maşină, a fost căutat temeinic, dar când au dat să-l apuce de braţ, omul s-a smuls cu un gest brusc şi a slobozit o înjurătură în engleză. Mirat, Ramón s-a grăbit să-l liniştească: „Calm, nene, nu e nimic“, a râs el, şi cei doi dinţi de aur i-au sclipit. Apoi i-a oferit o ţigară, pe care Nathaniel a acceptat-o. Celălalt a ajutat-o pe Alma să se dea jos din maşină şi au intrat în casa care nu era un sălaş de răufăcători, cum se temea Nathaniel, ci un modest cămin de familie, cu tavane joase, ferestre mici, încins şi întunecat. În living, doi puşti se jucau pe duşumea cu soldăţeii de plumb, mai erau acolo o masă cu scaune, o canapea îmbrăcată în plastic, o lustră pretenţioasă cu ciucuri şi un frigider care scotea un zgomot ca de motor de şalupă. Din bucătărie venea miros de ceapă prăjită, o femeie în negru învârtea într-o tigaie şi nici nu s-a uitat la nou-veniţii, la fel de lipsită de curiozitate ca şi cei doi copii. Junele i-a făcut semn lui Nathaniel să ia loc, Ramón a condus-o pe Alma pe un coridor scurt către altă încăpere, cu o pânză pe post de uşă.

– Stai puţin, l-a oprit Nathaniel. Cine va face intervenţia?

– Eu, a răspuns Ramón, singurul care ştia pare-se englezeşte.

– Te pricepi la medicină? s-a uitat Nathaniel la unghiile lungi şi lăcuite ale tipului.

S-au repetat râsul cu dinţi sclipitori şi gesturile de liniştire, au urmat câteva fraze prin care omul îl asigura că are multă experienţă şi că toată treaba va dura mai puţin de un sfert de oră, nici o problemă. „Anestezie? Nu, nene, aici n-avem aşa ceva, dar asta o să ajute“, i-a întins el Almei o sticlă cu tequila. Văzând-o că ezită şi aruncă priviri suspicioase recipientului, Ramón a tras o duşcă zdravănă apoi i-a oferit-o din nou. Nathaniel a observat expresia de panică de pe chipul Almei şi într-o secundă a luat cea mai importantă hotărâre din viaţa sa:

– Ne-am răzgândit, Ramón. Ne căsătorim şi vom avea copilul. Poţi păstra banii.

Mulţi ani a avut Alma la dispoziţie pentru a pritoci pe toate feţele cele făcute în 1955. An în care aterizase din plin în realitate; în van s-au dovedit toate manevrele prin care încercase să scape de ruşinea care o copleşea, ruşine pentru stupizenia de a rămâne însărcinată, pentru a-l iubi pe Ichimei mai puţin decât pe ea însăşi, pentru frica ei de sărăcie, pentru că cedase presiunii sociale şi prejudecăţilor rasiale, pentru că acceptase sacrificiul lui Nathaniel, pentru că nu se dovedise la înălţimea amazoanei moderne care se dorea să fie, pentru caracterul ei laş, convenţional – plus alte vreo şase epitete cu care se autopedepsea. Era conştientă că evitase avortul de frică de durere şi ca să nu moară ca urmare a hemoragiei sau a infecţiei, nicidecum pentru că ar fi avut vreo urmă de respect pentru fiinţa care-i creştea în pântec. S-a mai privit o dată în oglinda cea mare de la şifonier şi n-a mai găsit-o acolo pe Alma de dinainte, pe fata îndrăzneaţă şi senzuală care-l vedea pe Ichimei alături de ea, ci doar o femeie laşă, veleitară şi egoistă. Scuzele erau de prisos, nimic nu putea şterge senzaţia că îşi pierduse demnitatea. După mulţi ani, când a iubi pe cineva din altă rasă sau a avea copii fără să fii măritată a devenit o modă, Alma recunoştea în sinea ei că prejudecata ei cea mai adânc înrădăcinată era cea de clasă socială, niciodată depăşită. În ciuda epuizantei călătorii la Tijuana, care îi distrusese iluzia dragostei şi o umilise făcând-o să se refugieze într-un orgoliu monumental, niciodată nu a pus sub semnul întrebării decizia de a-i ascunde adevărul lui Ichimei. A mărturisi ar fi însemnat să se dezvăluie în toată laşitatea ei.

Revenind de la Tijuana, l-a chemat pe Ichimei cu o oră mai devreme la hotelul binecunoscut. A sosit cu fruntea sus şi cu minciunile pregătite, dar plângând în sinea ei. Ca niciodată, Ichimei sosise primul. O aştepta într-una dintre camerele jegoase şi colcăind de gândaci, pe care ei o făceau să strălucească cu flacăra dragostei. Nu se văzuseră de cinci zile, iar de nişte săptămâni bune perfecţiunea întâlnirilor le fusese umbrită de ceva tulbure şi ameninţător, ceva ca o ceaţă deas㠖 aşa o percepea el, dar Alma, frivolă, îl acuza că e gelos şi o luase razna. Ichimei observase la ea ceva schimbat, o vedea neliniştită, vorbind prea mult şi prea repede, trecând rapid de la cochetărie şi mângâieri la o tăcere posacă sau la furii inexplicabile. Era limpede că se depărta emoţional, deşi patima şi vehemenţa de a ajunge la orgasm puteau indica exact contrariul. Uneori, când se odihneau după amor ţinându-se în braţe, obraji ei erau uzi de lacrimi. „Sunt lacrimi de fericire“, spunea ea atunci, însă lui, care n-o văzuse niciodată plângând, i se păreau lacrimi de dezamăgire, tot aşa cum acrobaţiile sexuale i se păreau o încercare de a-i distrage gândurile. Cu discreţia sa atavică încercase să afle ce o neliniştea, dar reacţia ei consta fie într-un râs batjocoritor, fie în nişte provocări de femeie de stradă care, deşi în glumă, îl deranjau. Alma îi scăpa precum o şopârlă. În cele cinci zile de despărţire, pe care ea le-a justificat cu un drum cu familia la Los Angeles, Ichimei se cufundase în gânduri. Continuase să grădinărească şi să cultive florile ca de obicei, dar se mişca de parcă ar fi fost hipnotizat. Maică-sa, care-l cunoştea cel mai bine, nu l-a întrebat nimic şi a dus ea marfa la florăriile din San Francisco. Tăcut, aplecat asupra plantelor, cu soarele dogorându-i spinarea, Ichimei se lăsa pradă presentimentelor care rareori îl înşelaseră.

L-a văzut în lumina filtrată de perdelele roase ale acelei camere de hotel şi a simţit din nou în trup senzaţia de vină sfâşietoare. Pentru o clipă, nu mai mult, l-a urât pe bărbatul acesta care o silea să se confrunte cu versiunea ei cea mai demnă de dispreţ, dar imediat a venit valul acela de iubire şi dorinţă iscat de simpla sa prezenţă. În picioare lângă fereastră, Ichimei o aştepta cu forţa sa interioară, cu lipsa sa de vanitate, cu tandreţea şi delicateţea sa dintotdeauna, cu chipul său senin; Ichimei, cu trupul său de lemn dur, părul aspru, degetele „verzi“, ochii drăgăstoşi, râsul acela care venea din străfunduri, cu felul acela de a face dragoste de parcă ar fi fost pentru ultima oară. Nu a fost în stare să-l privească şi a simulat un atac de tuse ca să-şi ascundă chinul care o ardea. „Ce se întâmplă, Alma?“ a întrebat-o el, fără s-o atingă. Şi atunci ea a început să turuie discursul pregătit cu o perfecţiune avocăţească despre cât de mult îl iubea şi-avea să-l iubească cât o trăi, dar că legătura asta a lor era lipsită de viitor, era imposibilă, pentru că familia şi prietenii intraseră la bănuieli şi începeau să pună întrebări, ei veneau din lumi diferite şi fiecare trebuia să-şi accepte soarta, se hotărâse să-şi continue studiile de artă la Londra şi trebuiau să se despartă.

Ichimei a primit potopul de vorbe cu puterea unuia care era pregătit pentru aşa ceva. A urmat o tăcere prelungită, pauză în care Almei i-a trecut prin minte că ar fi fost posibil să facă dragoste încă o dată, cu disperare, o despărţire arzătoare, un ultim cadou făcut simţurilor înainte de a tăia definitiv o iluzie pe care o cultivase începând cu mângâierile acelea din copilărie, din grădina de la Sea Cliff. A dat să-şi descheie bluza, dar Ichimei a oprit-o cu un gest.

– Înţeleg, Alma.

– Iartă-mă, Ichimei. Mi-am imaginat mii de nebunii ca să continuăm să fim împreună, de exemplu, să avem un refugiu numai pentru noi unde să ne iubim, în locul acestui motel greţos, dar ştiu că nu se poate. Nu mai suport să trăiesc cu secretul ăsta, îmi distruge nervii. Trebuie să ne despărţim pentru totdeauna.

– Totdeauna e un timp lung de tot, Alma. Eu cred că ne vom reîntâlni în condiţii mai bune în alte vieţi, a rostit Ichimei încercând să-şi păstreze calmul, dar o tristeţe de gheaţă i-a frânt glasul.

S-au îmbrăţişat neajutoraţi, orfani de dragoste. Almei i s-au tăiat genunchii, a fost gata să se lipească de pieptul tare al iubitului şi să-i mărturisească totul, până la ultima şi cea mai ascunsă fărâmă de ruşine, să-l implore să se căsătorească şi să trăiască într-o colibă în care să-şi crească copiii metişi, să-i promită că avea să fie o soţie supusă şi va renunţa la pictura pe mătase, la bunăstarea de la Sea Cliff şi la viitorul plin de splendoare care i se cuvenea prin naştere, că va renunţa la multe altele doar pentru el şi pentru dragostea excepţională care îi unea. Poate că Ichimei a ghicit toate acestea şi a avut bunătatea de a o împiedica să le rostească: i-a închis gura cu un sărut cast şi scurt. A condus-o la uşă, apoi la maşină. A mai sărutat-o o dată, pe frunte, apoi s-a dus la camioneta sa de grădinar, fără a se întoarce să-i arunce o ultimă privire.

© 2007 Revista Ramuri