Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din Jurnal (1996)

        de Gabriel Dimisianu

2 iunie

Ieri, la „sonata” lui Iosif Sava, omagierea unui dirijor, Constantin Bugeanu, despre care nu ştiam mare lucru. Un film convenţional la început, consacrat sărbătoritului, cu felicitări, mesaj prezidenţial ş.a. Era să închid televizorul, mai ales că Sava începuse lansarea bombasticismelor lui enervante. Eram, deci, gata să închid, când începu să vorbească şi bătrânelul aniversat (octogenar), cu o privire vie întrevăzută prin lentilele groase ale ochelarilor. M-a cucerit prin adresările neconvenţionale şi prin viul spirit critic faţă de oricare din cei la care se referea, oricât de mare: Celibidache, Toscanini, spre a nu mai vorbi de George Georgescu. Nu era cârteală invidioasă, ci spirit lucid, inteligenţă, poziţie de intelectual sagace, scoţându-l din fire pe Sava, care nu acceptă decât encomiasme şi-i tot dă zor cu istoria care va pune totul la punct etc. Apoi m-a impresionat Cristian Mandeal, şi el participant la discuţie, mare dirijor în deplinătatea forţelor şi în apogeul carierei, care a spus simplu: sunt sută la sută creaţia maestrului Bugeanu, adică a bătrânelului cu ochii vii. Sava, contrariat: ei, nici aşa, a fost şansa maestrului să aibă elevi ca dumneavoastră, ca Horia Andreescu... Dar Mandeal i-a replicat scurt: nu, nu, noi am avut şansa de a-l avea profesor, şansa a fost a noastră. Dacă încăpeam pe mâna altuia poate nu se alegea de noi nimic. Aceasta era în prelungirea ideii lui Bugeanu că talentul nu e destul pentru a deveni cineva, un mare om, mare scriitor, mare pictor etc. Sava se umfla strigând: talentul e totul! Iar moşulică: talentul e ceva, acolo, în punctul de pornire, dar fără muncă, fără instrucţie se pierde, piere. În fine, discuţia e veche şi bunul simţ duce la concluzia că fără talent nu se poate, dar numai talentul e prea puţin. Mai interesant pentru mine a fost să constat poziţia acestor mari artişti, mă refer la Cristian Mandeal, la Horia Andreescu, deloc ezitanţi când era să recunoască, să admită că au învăţat de la cineva şi chiar că sunt creaţia cuiva (exagerând, poate). În lumea literară nu prea sunt de întâlnit astfel de recunoaşteri. Nimeni nu a învăţat meseria de la altcineva, toţi s-au format numai prin ei înşişi, nimeni nu datorează nimic nimănui.

Dar aşa stau lucrurile? Nicidecum. Înţelegem negările „creatoare”, în căutarea identităţii, dar a te situa într-un absolut al propriei personalităţi e de neconceput şi e, până la urmă, o probă de infatuare copilărească. Oricărui scriitor, de ieri, de azi şi de mâine i se pot găsi ascendenţi.

Spaţiul culturii este unul al dependenţelor, relaţionărilor, filiaţiilor, al spiritului de corp, realizat fie şi în afara aspiraţiilor individuale şi adeseori împotriva acestora. Artistul aspiră, într-adevăr, la unicitate, la diferenţiere, dar acestea se afirmă pe un fond creat dintr-o materie preexistentă. Se pare că azi, cel puţin muzicienii realizează mai bine acest fapt decât literaţii. Orgoliul literaţilor pare a fi, acum cel puţin, mai mare decât al altor categorii de artişti. Dar aceasta nu e o infirmitate? Este de meditat.

25 iunie

Azi, mama, de trăia, ar fi împlinit 86 de ani. Nu mi-o pot închipui atât de bătrână. A murit la 77 de ani, chinuindu-se atroce. Părinţii ei au murit ceva mai tineri, amândoi la 74 de ani. Nu ştiu bunicii ei, dar e posibil şi mai tineri, în jur de 60 sau câţiva ani după. În ambele ramuri am avut şi ascendenţi longevivi şi alţii sfârşiţi de tineri. Cel mai tânăr de care ştiu e bunicul meu dinspre tată, Marcu, mort la 46 de ani, în 1911.

© 2007 Revista Ramuri