Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Două cărți

        de Nicolae Prelipceanu

Când am luat prima dată în mână cartea lui Mario Vargas Llosa, Civilizaţia spectacolului, credeam că marele scriitor s-a ocupat şi de teatru, iar paginile acestei cărţi lui, teatrului, îi sunt dedicate. Nu era aşa, spectacolul din cartea sa de eseuri nu se petrece pe scenă, ci în afara ei, pretutindeni. Vargas Llosa deplânge în multe dintre paginile acestei cărţi, pe care nu poţi s-o laşi din mână dacă ai apucat s-o deschizi, lumea de azi, captivă distracţiei, spectacolului ieftin.

Opiniile sale vor fi – dacă n-or fi şi fost – repede condamnate public de fanii corectitudinii politice, pentru că el pledează pentru existenţa elitelor şi în acest demers conservator al civilizaţiei europene se sprijină pe opiniile despre cultură ale lui T. S. Eliot, citând încă din primele pagini eseul acestuia intitulat Notes Towards the Definiton of Culture (Contribuţii la definirea culturii), apărut încă în 1948, dar şi ale altora, marginali în culturile lor din cauza opiniei. Aici, ca şi-n alte locuri ale cărţii lui Vargas Llosa, apare – oroare! – termenul de cultură înaltă. Aşa ceva epoca noastră democratică în toate cele, adică şi unde trebuie şi unde nu trebuie, nu tolerează. Mă bucur că marele scriitor sud-american a primit Premiul Nobel înainte ca această carte a sa să apară, că nu se ştie dacă n-ar fi intrat şi el pe lista marilor refuzaţi, unde se adăposteşte şi Borges, alături de alte vârfuri ale literaturii mondiale omise de Academia Suedeză.

M-a frapat, încă din primii ani ’90 ai secolului trecut, mania distracţiei care părea că pusese stăpânire pe toată lumea românească, dar am aflat repede că această înlocuitoare a culturii, la care deseori se referă Mario Vargas Llosa în cele peste două sute de pagini ale cărţii sale, era demult specifică lumii libere, spre care ne uitam şi noi de decenii, cu jind. După înlocuitoarea culturii numită cultură socialistă, iată şi civilizaţia spectacolului! Aşa cum afirma Alain Finkielkraut încă în 1987, în altă carte fundamentală pentru definirea esenţei vremurilor noastre, intitulată Înfrângerea gândirii, unde am găsit poate cea mai dură explicaţie dată epocii democratice pe care o trăim, finalmente, şi noi. Filozoful francez vorbeşte de un „triumf al prostiei”, după ce a trecut în revistă toate formele acelea de distracţie care luaseră, încă de pe atunci, în ţara sa, locul culturii. E drept, Finkielkraut nu se aventurase să vorbească despre cultura înaltă, dar din paginile cărţii sale reieşea clar că aceasta era cea exilată din lumea liberă spre care noi priveam pe-atunci cu aprigă dorinţă.

Şi iată-ne şi pe noi în lumea liberă, cea spre care privisem cu jind atâtea decenii de-a rândul. Libertatea cuvântului există, finalmente, şi la noi, numai că ea se manifestă ŕ la roumaine, aşa cum era de aşteptat. Ceea ce auzi pe stradă, ireproductibil în scris, cel puţin dacă mai ai un rest de decenţă, a devenit limbaj uzual pe Facebook sau pe forumurile ce succed articolelor de ziar ori de contributorşi. Bietul Hašek îşi imagina, poate, că revoluţionează limbajul literar descriindu-l pe cârciumarul Palivec, de la Potirul, ca pe unul „în gura căruia cuvintele cur şi căcat…” erau marfă curentă. Păi, dragă Palivec, dumneata eşti răzbunat de multă lume de azi, şi nu de cârciumari, ci de intelectuali ai Facebook-ului, pentru care vorbele dumitale par nişte eufemisme ridicole. Păi să vezi cum încep azi romanele unor tineri revoltaţi sau poemele care-şi trag seva din orgasmele autorilor şi autoarelor. Libertatea cuvântului a luat un avânt teribil la noi. Cuvântul din sintagma de mai sus a fost luat la propriu şi i s-au rupt lanţurile, fiind astfel lăsate libere toate cele care, până atunci, fuseseră tabu. Iar cultura, nivelată jos, nu face decât să încurajeze acest efect.

Dar Mario Vargas Llosa nu se referă la lumea românească, el observă lumea liberă mai veche şi pe aceea în general, chiar dacă există, după fiecare eseu, pagini publicistice a căror ţintă e mai clar precizată. Post-istoria lui Fukuyama, care şi-a dat duhul aproape înainte de a se naşte, este înlocuită de marele romancier cu un termen mult mai adecvat şi mai potrivit epocii pe care o trăim, postcultura. Aceasta e epoca divertismentului ce înlocuieşte cultura.

Fie-mi îngăduit să-mi amintesc o dezbatere de prin primii ani cu două mii în faţă, de la Institutul Cultural Român, despre felul cum este tratată cultura în cotidienele noastre. Pe atunci mai existau cotidiene cu pagini culturale, care publicau cronici de carte, de teatru, de film, de arte. E drept, se cam reduseseră la unu, cel la care am avut norocul să lucrez. Acolo, în sala de la ICR, se aflau şi vreo doi jurnalişti de frunte, care şi-au argumentat preferinţa pentru senzaţionalul cultural în locul culturii propriu-zise, spunându-ne cum îşi, pasămite, targhetează ei paginile. Şi cum publicul vrea altceva decât cronici de carte, arte, film, teatru, muzică, dans; sunt de preferat, spuneau ei, evenimentele scandaloase din spatele culturii, eventual din viaţa intimă a oamenilor de cultură, a artiştilor mai ales. Targhetul lor a reuşit, pot să se felicite, e acum regulă generală. Numai că, dacă ei ar fi avut în cap şi altceva decât câştigul imediat, s-ar fi putut gândi (oare?) la faptul că publicul poate fi învăţat să ceară şi altceva, dacă vede că nu i se oferă cancanuri şi subcultură.

Ce am aşteptat noi de la libertatea cuvântului şi ce a ieşit, ce am aşteptat noi de la democraţie şi cum a ieşit? Te uiţi în jur şi îţi dai seama că, într-o lume unde limba română nu se mai compune decât din fostele înjurături şi câteva americanisme stâlcite, e greu să mai crezi că se poate replanta ceea ce, cândva, se numise cultură. În locul unei societăţi a meritocraţiei am obţinut una a egalizării mai ceva decât o declaraseră mincinos comuniştii, în locul unei lumi libere suntem ocupaţi de tehnologie, telefoane inteligente care anulează inteligenţa umană, tablete şi alte proteze puse oamenilor care până atunci îşi aveau toate organele la locul lor. În locul lumii visate, una de coşmar, normal dacă atunci când visezi nu te gândeşti o clipă că tot vis e şi coşmarul.

Înfrângerea gândirii şi Civilizaţia spectacolului, două cărţi despre alte lumi, care te fac să te gândeşti la asta, a noastră. A noastră? A lor.

© 2007 Revista Ramuri