Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Camera ca spațiu al întrebărilor oarbe

        de Nicolae Panea

Liliana Hinoveanu, Camera dezastru, cu ilustraţii de Aurora Speranţa, Craiova, Editura Aius, 2015

Volum delicat şi elegant, Camera dezastru ne relevă, în pofida serenităţii acuarelelor Aurorei Speranţa, care sparg monotonia literelor, un eu plin de anxietăţi, tulburat de indecizii, plictisit de înăuntru, speriat de afară, un eu ce îşi apără intimitatea sentimentelor cu trăinicia zidurilor, dar, în acelaşi timp, dorind să le arunce în lume ca să le afle trăinicia.

Camera dezastru nu e popas, nu e limită, nu e terminus, ci prag, încercare, purgatoriu. Se vrea o construcţie oximoronică, amestecând răgazul, pacea, protecţia, ordinea, centrul, încrederea cu haosul, dispersia, pericolul, neîncrederea. Este locul în care poetul trăieşte şi creează, sfâşiat de tensiunea trăirilor, distras de realităţi absurde şi maculante, terifiante, alimentând frici, de hainele cărora tânjeşte să se dezbrace, „...aruncându-le dincolo de ţărmul uitării/ tăiate felii” (Dezbracă-te de hainele fricii).

Camera e un continuu du-te-vino de visuri, ce devin trupuri, „care se plimbau permanent/ se încolăceau în jurul timpului/ şi plecau mai departe” (Visurile mele erau trupuri), de paşi ce trec pe lângă poetul ascultând liniştea, depărtările, de păsări ce traversează spaţiile, al lumii, al camerei, al sinelui. De la fereastra ei se vede copacul ţuculescian cu frunzele păsări, dar şi digul spart, piaţa publică ce aşteapt㠄să se nască/ strigătul.” (În piaţa publică)

Camera e un spaţiu al întrebărilor oarbe ce „se lovesc de lucrurile din jur”, al resturilor de carne, un spaţiu ce prinde contur şi se defineşte între „dimineaţa ce începe cu un zbor” şi noaptea, spectacol, timp al iubirilor sinucigaşe.

Fiinţă obsedată de noapte, Liliana Hinoveanu scrie o poezie în care totul devine imprevizibil, imprecis, cu forme greu de surprins, fulgurante, curgând unele în altele, cu misterul ce aşteaptă dezlegarea luminii, cu fricile sparte de răsărit, cu visul orizontului, alunecând în propriile tăceri. În centrul acestei lumi, obscur figurative, poeta îşi „trăieşte singurătăţile/ călcând peste secundele în stop respirator” (Îmi trăiesc singurătăţile), aşteptând ispita.

 

© 2007 Revista Ramuri