Silvina Ocampo este scriitoarea argentiniană care a surprins publicul cititor de la debut şi până la ultima sa carte. Resorturile interioare ale acestei capacităţi de a se reinventa ca imagine proiectată în memoria cititorilor contemporani se revendică din tehnicile de naraţiune şi modul de persuadare prin texte învăluite în mister, cum propria persoană a ţinut să fie o proiecţie discretă, chiar retrasă din spaţiul public incitat de circumstanţele culturale ale epocii. Romanul Promisiunea este chiar o promisiune făcută sieşi de a descrie, într-o manieră inedită, un final al existenţei salvate de la uitare prin amintirile care se succed într-un ritm generator al ultimelor trăiri. Autoarea a lucrat la acest roman din 1960 până în 1989, cu întreruperile inerente datorate unei vieţi culturale intense.

În timpul unei călătorii cu vaporul, protagonista romanului pierde o broşă şi se apleacă să o recupereze. Valurile o îndepărtează de vapor, iar ea promite Sfintei Rita (patroana cauzelor imposibile) că va scrie o carte, dintr-o derulare frenetică şi epuizantă a amintirilor.

De numele Sfintei Rita sunt legate multe minuni, care ar fi însoţit naşterea copilei. Cea mai cunoscută este minunea despre cum s-au aşezat albinele, la naşterea micuţei, pe gura ei, fără să o înţepe, doar depunându-şi mierea lor. Asocierea acestei minuni cu statutul asumat în mentalul colectiv că este Sfânta imposibilităţilor generează imaginea unei vieţi la limita miracolului.

Romanul a fost tradus din limba spaniolă de Lavinia Similaru, un universitar cu afinităţi explicite pentru zona romanescă a universurilor marcate de sensibilităţi, de clar-obscurul proiecţiilor salvatoare de la tristeţile unei existenţe ce se consumă aparent monoton, însă cu o dinamică a substraturilor psihologice bine conturate. Ca element inedit al acestei recenzii am solicitat traducătoarei o mărturisire despre receptarea operei scriitoarei argentiniene, din care a rezultat o definire subtilă a ambilor poli ai creaţiei, autor-traducător:

„Am descoperit o scriitoare extraordinară, pe care înainte o privisem cu superficialitate, probabil şi pentru că Silvina Ocampo însăşi s-a lăsat în timpul vieţii eclipsată de soţ şi de sora ei, de prietenul Jorge Luis Borges. (…) Eu recunosc că am fost superficială înainte de a semna contractul de traducere şi n-am fost în stare s-o desluşesc aşa cum merita, m-am lăsat influenţată de tendinţa generală de a o ignora. Sper din tot sufletul că nu i-amştirbit Silvinei Ocampo valoarea, exagerând prea mult în «fatala crimă de lez-literatură», cum numea traducerea un alt autor latino-american” (Lavinia Similaru).

Romanul Promisiunea este o provocare pentru lecturare prin grila sincretismului prosopografie-etopee. Pe acest sincretism Silvina Ocampo va construi portretele care vor susţine derularea amintirilor, o scriere imaginativă a unui roman-vitraliu. Secvenţele narative sunt scurte descrieri, portretul devenind astfel un element conotativ, cu o sarcină semantică proprie.

Abandonată în imensitatea apei, protagonista va încerca să reziste în viaţă derulând amintiri ca în scrierea unei cărţi. Perindarea imaginii personajelor aduce în prim plan poveşti de viaţă. „Apa care mă omoară, mă însufleţeşte” (p. 25). Fiecare poveste cu personaj se încheie cu o frază prin care autoarea conştientizează stare de limită în care se află: consideraţii asupra stării emoţionale, scurte structuri enunţiative despre moartea iminentă.

Adeptă a naraţiunii cu infuzări fantastice, Silvina Ocampo va descrie procesul de dematerializare a corpului, o stare intermediară între viaţă şi „zbor”. În acest proces esenţial este „gustul spaimei”, un crescendo al trăirii sentimentului de moarte. Este, în fapt, traseul narativ şi generator de atmosferă terifiantă de la constatarea că trebuie să supravieţuiască prin tehnica revitalizării amintirilor la creşterea spaimei că va muri. Secvenţele de amintire astfel reactualizate sunt relaţionate cu ceea ce simte cuprinsă fiind de imensitatea apei. Succedarea portretelor nu este aleatorie, ci într-o logică interioară care evidenţiază ceea ce este important pentru noua stare, „de dinaintea morţii”. De ce această accesare a memoriei? „În străfundurile mării vreau să descopăr sensul vieţii înainte de a muri” (p.84). Este o reluare a afirmaţiei din debutul naraţiunii: „I-am spus poveşti morţii, ca să-mi lase viaţă mie şi imaginilor mele” (p.8). Portretele, axa principală a naraţiunii, inclusiv portretul dedus al protagonistei, sunt construite şi pe raportul portret/ o expresie. Expresia nu reţine forme stabile ale identităţii, ci trăsături evanescente, construind o identitate a momentului. Este o pledoarie secundă a autoarei pentru definirea noastră prin ceea ce ne reamintim în momentele de limită, de prag. Ne construim o identitate a momentului pentru a ne salva de la moarte (sau de la uitare) prin proiectarea amintirilor. Întreaga naraţiune este derulată din perspectiva staticului, protagonista fiind prizoniera imensităţii apei. Tehnica sa narativă, susţinută de dinamica rememorării, generează iluzia mobilităţii, o relaţionare între portret şi detaliul care denotă un joc al sentimentelor, pe care se construieşte fiecare poveste de viaţă, de care îşi aminteşte protagonista în starea la limita dintre luciditate şi agonie. Rămâne, ca o provocare, să configurăm noi, lectorii, codul rolurilor după care se articulează materia povestirii. Amintirile nu s-au selectat aleator, forţa imaginilor revitalizate şi succesiunea portretelor reamintite fac parte dintr-un scenariu al subconştientului, care încearcă salvarea cu demnitate de la trecerea pragului morţii. Ţesătura narabilului foloseşte funcţia de rol ce ţine de logica evenimentelor. Valoarea romanului Promisiunea în aceasta constă: portretele-rol ignoră logica evenimentelor, le surclasează şi compun o nouă viaţă, ca o retragere a apelor aluvionare de amintiri pentru a rămâne, ca edificiu al vieţii, un teren al identităţii definit prin aforisme:

„N-am viaţă proprie, am sentimente” (p.5). „Iubirea peste măsură întunecă amintirea, câteodată” (p. 10).

Promisiunea Silvinei Ocampo propune starea de reflecţie asupra gradului de entropie al naraţiunii, fundamentată pe revitalizarea amintirilor, un mod de salvare de la uitarea de sine în momente existenţiale la graniţa cu imposibilul.