Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Ioana Dinulescu

Toamna, când totul se vede

Toamna, de la fereastra mea

totul se vede.

Şi moartea se vede şi viaţa se vede,

când bunul Dumnezeu îmi trimite

dimineaţă de dimineaţă,

un stol cârcotaş de porumbei

de oraş, să mă trezească ei

din somnul privirii.

Dealurile Jiului strălucesc

pe retina ochilor mei

la fel ca Muntele Ararat,

dar ele sunt verzi, nu de piatră amară.

Dealurile însemnate de drumul

Calafatului care duce spre Dunăre,

care ne poartă spre Mare,

asmuţind către mine săgeţi

de frunze aurii, de ghimpi de Rosa

Canina şi de must dulce de porumbe

amare.

Toamna, de la fereastra mea se vede

totul mai verde, dureros de prietenos,

de la fereastra mereu deschisă spre cerul

înaltului Dumnezeu.

Din faţa ei eu ascult

croindu-şi cărări prin ureche

Dealurile Jiului

şi poteca ce ne poartă spre Dunăre.

Cărarea ce ne va purta într-o zi

de 8 septembrie, anno domini,

spre Marea cea Mare.

 

Tigaia ţărănească de aramă

Aseară, aseară, pe când mă gândeam

cu împăcare în suflet şi în gând

la ziua de azi,

a aterizat, cascador impertinent,

prin fereastra spartă de la etajul opt

îngerul meu gardian, îngerul Ioan.

El nu este diafan ca îngerii ceilalţi,

nu este blond şi nu are mari aripi

înţepenite în umerii săi costelivi.

Îngerul Ioan este un înger micuţ,

slăbănog, fiindcă se hrăneşte

doar cu filele cărţilor mele,

dar eu îl iubesc şi-l respect

de parc-ar fi cel mai blond şi cel mai

diafan înger din Cosmos,

un fel de Boeing navigând printre biblioteci

universale.

Aşadar, aterizase aseară prin fereastra spartă

îngerul Ioan, înzestrat cu aripi micuţe,

străvezii, tricotate din fire de păianjen

de el însuşi.

Şi-a tras oţârică îngereşte sufletul

şi mi-a zis: Ioana, mâine vei găti şrapnele,

mâine vei mânca surcele, mâine

te aşteaptă porumbeii sălbatici

să le dai tainul tău de grăunţe.

Mâine, Ioana, mâine, în tigaia ta de aramă

ţărănească, bătrânească, va clocoti

viitorul lumii, viitorul meu şi al tău.

În tigaia arămie se vor croi cărări noi

spre Elada, spre Leptokaria, spre deluşorul

brăzdat de copite micuţe de căpriţe greceşti,

în timp ce tu, poetă Ioana, te vei învârti

în jurul acestor poveşti fără sfârşit

cu speranţa naivă că ştii să îmblânzeşti

războaiele şi războinicii lumii.

Şi, a adăugat uşor iritat, Îngerul Ioan:

nu mă întreba de ce, pentru cine,

din ce vină doar tu, blândă Ioana,

vei purta pe umeri povara acestei

prea puţin îngereşti întrebări.

 

Podul copilăriei

Copilăria mea tehuie, hoinărind

printre cărţi, visând să fie stăpână

pe o bibliotecă uriaşă într-o pădure

năpădită de zăpezi

ca în poveştile Fraţilor Grimm,

mi-a dat de multe ori brânci

dintre copertele Donului liniştit

în podul casei bunicilor.

Acolo m-am împrietenit cu păienjenii

încă vii, cu abecedarele

miraculos colorate, pe care osteniseră

ochii mamei şi ai fraţilor ei.

Acolo, în podul vacanţelor am descoperit

o lingură de alamă bătrână,

lingura bunicului Ioan, şi scăunelul cu trei

picioare care-l slujea la masa de seară.

Ostenit de ziua de muncă la câmp,

bunicul Ioan îi spunea bunicii Ioana

să-i mai stâmpere pe copii, că şi mâine e o zi

de mers la treabă: care la prăşit,

care la păscut gâştele şi văcuţa

blândă, care purta totdeauna

numele meu. Prin podul copilăriei

navigam într-o luntre legănată

de amintirea bunicului Ioan,

a bunicii Ioana. Vacanţele mele

erau nesfârşite.

 

Mă laud şi eu lui Martin

Mă trezesc dimineaţa/ seara la ora cinci,

trecute fix. Ora la care contesa ar fi coborât

să-şi bea ceaiul. Ora la care vecinii

din castelul apropiat îşi plimbă

ogarii afgani.

Mă trezesc dimineaţa seara în oraşul

Craiova. Mă laud în oglindă

că am citit peste noapte o pagină

din Heidegger, alta din Hegel.

Beau o cafea cu aromă de junglă

braziliană, mă lălăiesc în baie,

fac şi eu ce pot prin casa mea,

prin bordeiul de porumbei.

De fapt, îmi doresc să mă rătăcesc

printre buruienile apocaliptice

dintr-o grădină străină, a nimănui,

aş vrea să mă rătăcesc printre lianele

oglinzii din baie,

să navighez prin oceanul

cănii de sticlă. Îmi doresc să fiu

un peştişor de aur, să îndeplinesc trei dorinţe

oricui mă cheamă în ajutor.

Cu toate aceste nesăbuite dorinţe

ale mele, mă laud din nou în oglindă,

mă laud lui Martin, Martin Heidegger.

 

Lonely George

Mileniul trei se rostogoleşte victorios

pe coate şi brânci.

Suflă şi el, amărâtul, în trâmbiţe de mucava.

Altfel, ce să facă aici şi acum?

Singuraticul George, lonely George,

şi-a dat neştiut obştescul sfârşit

cu un fir de iarbă între dinţi,

departe, departe, într-o insuliţă singuratică

şi ea, din vulcanicul Arhipelag Galapagos.

Lonely George a călătorit o sută de ani

de singurătate în cala unei corăbii.

Poate, din întâmplare, s-a hrănit cu trestie

de zahăr, şi-a dres stomacul

cu o înghiţitură de rom cubanez.

Poate a răsfoit cu mintea lui de ţestoasă

Eterna Carte a facerii lumii.

Dar eu ce mai caut aici şi acum,

în orăşelul de pe malul stâng al Jiului

rătăcind departe de vulcanii din Galapagos,

rătăcind printre cărţi străine, visând

la cărţile viitoare, sperând că le va răsfoi

cu un fir de iarbă eternă între dinţi

Lonely George?

 

Chiulesc de la destinul meu

Oraşul în care m-am născut acum un mileniu,

acum un veac de singurătate,

este locul în care mă plictisesc

opt zile pe săptămână.

Locul de unde încerc să chiulesc

de la destinul meu de poet provincial

s-a plictisit şi el de mine.

Lehămetit, mă condamnă la embargoul

bucuriilor mele năstruşnice.

În fiecare dimineaţă, trei cavaleri

ai apocalipsei se prefac a mătura străzile

încremenite în propria lor slavă stătătoare.

Se prefac a construi sălaşuri părinteşti

pentru căţeii nimănui, pentru pisici

vagabonde, pentru porumbeii sălbatici

cuibăriţi la fereastra mea.

Ei, cei trei, au înfiinţat şi un cenaclu

literar, la şedinţele căruia, cu vocile

lor, de chiuvete înfundate, le citesc

fiinţişoarelor fără stăpân

poveştile Fraţilor Grimm.

Încearcă astfel să le adoarmă, să uite că,

într-o bună zi, siluetele lor tandre, firave,

vor locui doar împreună cu mine

oraşul de cărţi.

© 2007 Revista Ramuri