Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Traian Ștef

Dragoste

Să topeşti toate simţurile

Într-o sete mai mare

Decît arsura apei tari

Prin piele prin carne prin os

Într-o foame mai mare

Decît a fluturelui care-şi scutură

Singur

Aripioarele de praful acela făinos

Să rămînă îngropat în polen

Pentru totdeauna

Într-o atracţie mai mare

Decît a celor două corpuri

Care se usucă în apele mării

După ce s-au dezbrăcat prea repede

După ce au făcut un mare castel

Cu palmele înotînd în nisip

Elegante buchete

Femeile sînt

Ca florile din luminişul poienii

Cînd te scalzi în culorile

În parfumurile lor

Nu se rup

Se aştern la pămînt

Ca florile de la florăreasa din colţ

Elegante buchete

De trandafiri cele care poartă

Pălărie roşie

De margarete cele care aşteaptă

Declaraţia de dragoste

De frezii cele care ţi se ascund subsuoară

De garoafe cele mîndre şi zîmbitoare

De lalele acelea care mai păstrează

Pe piept

Picurii topiţi ai zăpezii

De pizda ţigăncii

Cele gata să te rostogolească

Prin urzici şi prin furnicare

De spînz cele

Cu otrava pe buzele de sirenă

Florăresele sînt femeile cu florile

Ele stau zîmbitoare

În arşiţă în ploaie în frig

Gata să-ţi pregătească buchetul

 

Sublimă

Şi-a ridicat rochia un pic

Deasupra genunchilor

S-a aşezat pe genunchii mei

M-a prins cu braţul pe după umeri

Eu mi-am cuibărit capul între sînii ei

Ne-am răsturnat ca într-o joacă

Ne-am ascuns printre ţesături

În odaie doi îngeri îmbrăţişaţi

În muzica nouă a gravitaţiei

Într-un dans

Ca un fuior

Împletindu-se

O rază de lună

Iese prin fereastră

Cu noi

Şi ne tot duce printre norii luminaţi

Printre curcubeie

Cum într-un lac ceresc

Unde se desfac valurile

În frăgezimi şlefuite

Şi se aude o puternică bătaie de tobe

În ritm de marş forţat

Îi ţin cu tandreţe capul

Cu amîndouă mîinile

Şi o sărut apăsat

Să doară un pic

Să nu audă

Numai eu aud formaţia

Să nu vadă

Numai eu văd corturile de îndrăgostiţi

Care se aprind

În marea grădină a Curţii Împărăteşti

Îi ţin obrazul în palme

Pînă se face o lumină mare

Şi abia atunci îi vorbesc

Îi spun

Uite am venit pînă aici

Să luăm lumină

Şi parcă se sperie strigă

Ca într-un vis din care nu poţi ieşi

Se agaţă de mine cu toată puterea

Să nu o scap

Să nu cadă în gol

Şi apoi îşi lasă capul

Pe pieptul meu

În care se aud bătăile de liniştire

Ale tobei

 

Părţile singure

Cum stai aşa

Întoarsă

Parcă îţi lipseşte un zîmbet

Parcă lipseşte dintre noi

Cuvîntul acela

Pe care îl tăiam

Exact pe din două

Cu briceagul peşte

Ca pe zodie

Ca pe bostanul cu seminţe

Galbene

Cum despărţeam în două

Nuca verde

Cu miezul alb şi proaspăt

Şi uneori cîte o bucată

Era pusă deoparte

Pînă întindeam pătura

Acuma tot mai multe părţi

Rămîn

La o simplă strigare

© 2007 Revista Ramuri